Pescărușul Livingstone

19 01 2017

Pescărușul Ionel Piatrăvie

de Richard Bach

Adevăratului Pescaruș Ionel Piatrăvie, care trăiește în noi toți.
Era dimineață. Soarele, proaspăt răsărit de sub linia orizontului, strălucea auriu peste clipocitul mării domoale. La depărtare de țărm, o barcă de pescari, singuratică. Pescarii timpurii, se depărtaseră pentru a împlini ritualul zilnic, legătura ancestrală făcută între ei și adâncurile apelor mării. Țipetele pescărușilor flămânzi umpleau aerul până-n depărtări. Un stol de sute de pescăruși zbura haotic pe deasupra bărcii. Zburătoarele încercau, zvâcnind și zbătându-se, să fure câteva firmituri de hrană din plasele pescarilor. Pe ape începea o nouă zi.
Dar, departe și singur, străin de orice barcă și țărm, Pescărușul Ionel Piatrăvie exersa zborul.
La o sută de metri înălțime, Ionel își cobora picioarele palmate, își ridica ciocul, străduindu-se din greu să-și mențină aripile într-un arc dureros. Acestă poziție îi îngăduia să zboare nespus de încet, și-acum el își încetinise zborul până ce înaintarea părea că oprise, vântul din obraz se preschimbase aproape în amintirea unui sărut uitat, iar oceanul stătea neclintit sub el. Ochii-i erau concentrați într-o ireală neclintire, își ținea răsuflarea ca nu cumva aerul ieșind pe nări să-l propulseze de pe loc. Încordarea aripilor trebuia menținută… încă… încă puțin. Penele îi amorțiră, se afla la limita de viteză și… căzu. Pescărușii normali nu-și încetinesc zborul tocmai pentru a nu păți o asemenea poznă. La pescăruși a te poticni în zbor este o rușine și o mare ocară.
Dar Pescărușul Ionel Piatrăvie, fără a se rușina, se ridică din nou, apoi își strânse din nou aripile în arcul acela tremurător, încercând iar și iar zborul lin, indiferent de poticnelile care-i puneau la încercare determinarea; acest pescăruș nu era o pasăre ca oricare alta.
Cei mai mulți pescăruși nu căutau să învețe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungi de pe mal la hrană și înapoi, orice altceva era clasat ca risipă de energie cu mișcări inutile. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul conta, ci hrana. Acest tip de gândire pragmatică și economică în mișcările zborului ajutase neamul pescărușilor să supraviețuiască într-o lume cu resurse limitate.
Dar foamea și setea ce-o avea acest pescăruș zăpăcit în gușă, numai cu zborul putea s-o ostoiască. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Ionel Piatrăvie îi plăcea să zboare.
Acest fel de comportament, observase și el, nu e deloc mijlocul prin care să-ți faci simpatii printre ceilalți pescăruși. Chiar și părinții lui se îngroziseră văzând ca Ionel petrecea zile întregi, de unul singur, exersând planările joase.
Nu știa de ce, dar când zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să plutească în aer mai mult și cu mai multă ușurință. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obișnuita cădere în care împroșca marea cu picioarele, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafața apei cu picioarele strânse aerodinamic pe lângă corp.
De curând își începuse glisadele, învățând să aterizeze lin pe plajă, pe picioare, străbătând apoi cu pasul pe nisip lungimea glisadei sale. Părinții lui se îngroziseră…
“De ce, Ionel, de ce trebuie să fii atât de diferit ?” îl întreba mama lui.
“De ce-ți vine atât de greu să fii la fel ca ceilalți din stol, Ionel, de ce nu lași pelicanii sau albatroșii să-șî piardă vremea cu zborul jos ? Și de ce nu mănânci ? Fiule, ai ajuns numai pene și os!”.
“Nu-mi pasă că am slăbit, mamă. Ăsta sunt eu și vreau să știu ce pot face în văzduh și ce nu. Atâta tot. Vreau să știu!”
“Ascultă Ionele”, i-a spus tatăl cu blândețe.”Iarna nu e prea departe. Bărcile or să se împuțineze, iar peștele de la suprafață va înota mai la fund. Dacă tot vrei să înveți, învață despre cum se obține hrana mai repede apoi poți să te și joci… cu vântul. Povestea asta cu zborul e doar o toană tinerească, nu poți să te hrănești cu glisade, o știi și tu. Nu uita că zborul e imposibil ai murit de foame… zburăm… pentru a ne hrăni, nu ca să murim de foame”.
Supus, Ionel a încuviințat resemnat și se hotărî să-și asculte tatăl… foamea îi rodea stomacul.
Zilele următoare a încercat să se poarte ca ceilalți pescăruși; a încercat cu determinare, țipând și luptând cot la cot cu stolul, cârâind pe lângă diguri și bărcile de pescuit, plonjând după resturi de pește și pâine. Dar nu s-a simțit deloc la locul lui zburătăcind orbește în mijlocul stolului, în zbaterea pentru supraviețuirea zilnică.
“Nu are nici un rost”, se gândea el, scăpând intenționat un mic hering – obținut cu multă greutate, drept în pliscul unui pescăruș bătrân și flămând, care-l fugărea. “Mai bine mi-aș petrece timpul exersând zborul adevărat. Sunt atâtea lucruri de învățat.”
N-a trecut mult și Pescărușul Ionel era din nou singur, departe pe mare, flămând, fericit… exersând zborul. De data asta studia viteza. După o săptămână de exercițiu știa despre viteză mai multe lucruri decât știa cel mai rapid pescăruș în viață.
Se înălța până la trei sute de metri bătând din aripi cu toată puterea, apoi schimba direcția înspre apă și-și dădea drumul vertical. Atunci, ca de fiecare dată, aripa stângă i se bloca la ridicare, răsucindu-l violent spre stânga, iar ca să se redreseze își ridica aripa dreaptă, dar picajul se răsucea într-o vrilă sălbatică spre dreapta.
Nu putea să se controleze îndeajuns când își ridica aripile. De zece ori a încercat și tot de zece ori, zburând cu peste o sută kilometri pe oră, a explodat într-o masă învolburată de pene fără control, prăbușindu-se în apă.
Secretul, își spunea el, ud leoarcă, este să-ți ții aripile nemișcate la viteze mari. Să dai din aripi până ajungi la optzeci de kilometri pe oră, apoi să le ții nemișcate.
A încercat din nou, de la șase sute de metri înălțime. Din clipa în care a depășit optzeci de kilometri pe oră, se lansa în picaj, cu ciocul drept în jos, aripile întinse și nemișcate. I-a trebuit o grămadă de încercări, dar până forțându-se la maxim izbuti. În zece secunde atinse peste o sută cincizeci de kilometri pe oră. Ionel stabilise un nou recordul mondial la viteză, pentru pescăruși. Dar victoria a fost de scurtă durată.
Din clipa în care a încercat redresarea, schimbând unghiul aripilor, căzu în același dezechilibru cumplit care, la o sută cincizeci de kilometri pe oră, îi fura brusc controlul zborului trăgându-l în ceea ce putea deveni o dezmembrare din zbor.
Pescărușul Ionel a explodat într-o masă efervescentă de pene necontrolate o zbatere nearticulată din aripi, zbor haotic oprit doar de suprafața apei tare ca piatra.
Când și-a revenit era noaptea târziu, iar el plutea în lumina lunii pe suprafața oceanului.
Aripile-i și le simțea ca pe două bare zgrunțuroase de plumb, dar greutatea insuccesului atârna încă și mai greu pe umerii lui. Vlăguit, își dorea ca această greutate să-l tragă încet la fund, să pună capăt la toate.
Pe când se scufunda ușor, predându-se eșecului, fatidic el își concluzionă povestea înfrângerii.
“N-am ce să fac. Nu sunt decât un simplu pescăruș. Sunt limitat prin însăși natura mea. Dacă aș fi fost proiectat să pot atinge zborul nemărginit aș fi fost făcut din circuite și diagrame de zbor în cap, în loc de creier.”
“Dacă aș fi fost născut să zbor cu viteză, aș fi avut aripi scurte, ca ale șoimului și m-aș hrăni cu șoareci în loc de pești. Avea dreptate tata. O să las la naiba toate prostiile astea. Trebuie să mă întorc acasă ca un câine ud și coada-ntre picioare și să fiu mulțumit cu ceea ce sunt, un… amărât de pescăruș limitat.” Vocea se stinse, și Ionel se hotărâse. Noaptea, locul pescărușului e pe mal și din clipa aceea el jură că va fi un pescăruș normal. Așa toată lumea va fi mulțumită. Și se desprinse cu greu de apa întunecată și zbură către țărm, mulțumit de ceea ce învățase despre zborul jos care ușurează munca.
Nu, și-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am învățat. Sunt un pescăruș ca oricare alt pescăruș și voi zbura la înăłțimea la care zboară un pescăruș de rând. S-a ridicat, cu greu, până la trei zeci de metri, dând puternic din aripi, grăbindu-se spre țărm.
Hotărârea de a se comporta ca orice alt pescăruș din stol, îl făcea fericit. Nu va mai avea nici o legătură cu forța care-l însingurase, nu va mai răspunde chemării și nici eșecul nu-l va mai cunoaște. Era atât de bine, să nu se mai gândească la nimic, doar zborul spre țărm.
“E întuneric!” Vocea scrâșni alarmată.
“Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric”. Ionel ar fi vrut să-i dea ascultare dar… „E atât de bine”, își spunea el. Luna și luminile licăreau pe apă, aruncând mici reflexe de far în noapte, iar în jur… atâta liniște, atâta nemișcare.
Coboară! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric! Dacă ai fi fost născut să zbori pe întuneric, ai avea ochi de bufniță! Ai avea diagrame în loc de creier. Ai avea aripi scurte ca șoimul!
Acolo, în noapte la trei zeci de metri înălțime, Pescărușul Ionel Piatrăvie clipi. Dispăruseră toate, și hotărârile lui și durerea.
ARIPI SCURTE!
“Aripile scurte ale șoimului”. Iată răspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niște aripioare minuscule, trebuie să-mi îndoi aripile și să zbor numai cu vârful lor!
“Aripi scurte!”.
Se înalță la șase sute de metri deasupra apei întunecate și, fără să se mai gândească la insucces sau la moarte, își strânse aripile pe lângă corp, lăsând întinse numai vârfurile aripilor ca niște pumnale scurte și ascuțite și plonjă într-o cădere verticală. Vântul îi huruia monstruos pe lângă față. O sută de kilometri la oră, o sută cincizeci, și mai repede; cu o zvâcnire ușoară, aproape insesizabilă, a aripilor, se redresă din picaj și zbură pe deasupra valurilor, o ghiulea cenușie străpungea lumina lunii. Închise ochii împotriva vântului, cuprins de fericire. Două sute două zeci de kilometri pe oră! Iar controlul era perfect!
Dacă aș plonja de la o mie cinci sute de metri, în loc de șase sute, mă întreb oare, cât de repede… Jurământul de mai înainte fusese uitat. Pierise odată cu vântul. Și totuși nu se simțea vinovat ca nu se ținuse de cuvânt. Asemenea făgăduieli sunt pentru pescărușii de rând! Cel care tinde înspre măiestrie, nu se împiedică de asemenea jurăminte.
La răsăritul soarelui, Pescărușul Ionel exersa din nou. De la înălțimea de o mie cinci sute de metri, bărcile de pescari păreau mici puncte pe suprafața albastra a apei. Pescăruși care zburau pentru masa de dimineață, erau ca un nor difuz din fire de praf, care se roteau haotic. Ionel era… viu, cuprins de un tremur de plăcere abia simțit, mândru că își stăpânea frica.
Atunci, fără ceremonie, își strânse aripile, întinzându-și numai vârfurile scurte și ascuțite, și plonjă înspre apă. După ce coborî sub o mie patru sute de metri, atinse viteza maximă; vântul era un zid puternic de sunet.
Nu mai putea mări viteza. Zbura drept în jos, cu trei sute patru zeci de kilometri pe oră. A înghițit în gol, știind că dacă și s-ar desface aripile la o asemenea viteza s-ar transforma într-un milion de firmituri de pescăruș. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusețe pură. Începu redresarea la trei sute de metri, vârfurile aripilor tremurau și vuiau înăbușit în vântul acela cumplit, barca și mulțimea de pescăruși se clătinau și veneau cu iuțeală de meteori, chiar în întâmpinarea lui. Nu se putea opri; nici măcar nu știa cum să se întoarcă la viteza asta.
Ciocnirea ar fi însemnat moarte fulgerătoare, așa că închise ochii. În dimineața aceea, îndată după răsăritul soarelui, pescărușul Ionel Piatrăvie a trecut ca o săgeată prin Stolul de dimineață, depășind trei sute patruzeci de kilometri pe oră, cu ochii închiși, într-un uriaș țipăt vâjâitor de vânt și de pene. Pescărușul Norocului i-a zâmbit de dată aceasta și nimeni nu și-a pierdut viața.
Când și-a ridicat ciocul drept spre cer, schimbând și direcția, încă mai gonea cu două sute cincizeci de kilometri pe oră. Când viteza a scăzut la treizeci de kilometri pe oră și-a desfăcut din nou aripile, barca părea o firimitura pe apă, la o mie două sute de metri dedesubt.
Gândul l-a dus la triumf. Viteza maximă. Un pescăruș zburând cu trei sute patruzeci de kilometri pe oră! Era un record, cea mai mare clipă din istoria stolului. În acea clipă în fața lui s-a deschis o noua eră. Zburând peste locul singuratic unde exersa, strângându-și aripile pentru un picaj de la înălțimea de două mii patru sute de metri, s-a hotărât deodată să studieze cum să vireze.
A descoperit că o singură pană din vârful aripii, mișcându-se mai puțin de un milimetru, provoacă la viteze mari o întoarcere corectă dar fulgerătoare.
Înainte de a învață acest lucru, descoperise că, dacă mișcă mai multe pene la o asemenea viteză, se rostogolea ca un glonte… și astfel Ionel realiza primele exerciții de acrobație aeriană ale unui pescăruș de pe Pământ. Ziua aceea, nu și-a pierdut-o în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit loopingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.
Când Pescărușul Ionel s-a întors pe plajă, la stol, era noaptea târziu. Se simțea amețit și grozav de obosit. Totuși, îmbătat de plăcere, mai făcu un looping la aterizare, însoțit de un tonou rapid chiar înainte de a lua contact cu solul. Când vor auzi realizările mele, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevăratul scop al zborului! Ne putem ridica noi înșine din foamete și ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, a înțelegerii și realizărilor. Putem fi liberi! PUTEM SĂ EXPLORĂM! SĂ ZBURĂM! Ionel putea să vadă viitorul în față ani strălucind de promisiuni și potențial.
Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu și parcă se adunaseră de-o vreme. De fapt, așteptau.
“Pescărușule Ionel Piatrăvie! În Centru!” Cuvintele Bătrânului Pescăruș vibrau de o adâncă solemnitate. În Centru însemna fie onoare, fie ocară. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare.
Cu siguranță, se gândi el, Stolul a urmărit recordul meu de azi dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor.
Păși în față.
” Pescăruș Ionel Piatrăvie”, spuse bătrânul.
” În Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor”.
Parcă-l pocnise cineva cu o scândură-n cap. I se muiaseră genunchii, și-i se pleoștiră aripile, urechile îi țiuiau. Pentru ocară? Nu se poate! Și recordul?! Nici nu-și dau seama ce spun! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!
“…pentru cumplita sa nesăbuință”, intona vocea solemn,” pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor…”.
A fi chemat în centru pentru ocară înseamna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
“… Într-o zi, Pescăruș Ionel Piatrăvie, vei înțelege că un astfel de comportament e contrar firii. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost creați în lume în felul acesta, ca să putem supraviețui! Și ca să supraviețuim trebuie să ne comportăm după cum ne-a fost creată firea”.
Un pescăruș n-are dreptul la replică în fata Consiliului, dar vocea lui Ionel se auzi:
“Nesăbuință? Fraților!” strigă el.
“Oare un pescăruș, care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; Acum, rațiunea vieții noastre e alta – să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce-am descoperit ….”.
Dar stolul era parcă de piatră.
“Frăția noastră a încetat!” au intonat pescărușii într-un singur glas și astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.

Pescărușul Ionel și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu mai era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu vroiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta, nu vroiau să deschidă ochii și să vadă.
În fiecare zi se desăvârșea tot mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea, în bancuri, la trei metri adâncime; nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, deplasându-se odată până la o sută șaizeci de kilometri, de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării, și se ridica deasupra ei prin vămile clare, orbitoare… În timp ce toți ceilalți pescăruși stăteau pe pământ, umiliți de ceață și ploaie.
Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.
Ceea ce visase cândva pentru stol, câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise.
Pescărușul Ionel descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza neputinței, agresivității ori aroganței iscate din frică, din cauza gâlcevei care ascundea ignoranța și deznădejdea, ca acestea, odată alungate din minte, viața devenea lungă și frumoasă.
Veniră în amurg, îl găsiră pe Ionel plutind liniștit și solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescăruși care-și făcuseră apariția erau curați ca lumina stelelor. Lumina pe care o răspândeau în înaltul cerului de noapte era blândă și prietenoasă.
Dar mai frumos ca orice era îndemânarea cu care zburau, bătând din aripi și menținând o distanță constantă fața de el.
Fără să le spună vreun cuvânt, Ionel i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescăruș n-o trecuse vreodată.
Și-a răsucit aripile, a încetinit zborul până la limită. Cele doua păsări luminoase au încetinit și ele, lin, păstrându-și simetric poziția. Zborul încet nu le era străin. Și-a strâns aripile, a făcut un tonou, și s-a angajat într-un picaj, la o viteză de trei sute kilometri pe oră. Ei au plonjat împreuna cu el, liniind cerul în formație perfectă. În sfârșit, a trecut, din viteză, într-un tonou încetinit, pe verticala. Zâmbind, ei s-au rostogolit odată cu el. A revenit la zborul orizontal și, după câteva minute de tăcere, a vorbit.
” Deci, cine sunteți voi?”
” Suntem din stolul tău, Ionel. Suntem frații tăi”.
Cuvintele lor sunau ferm și liniștit.
” Am venit să te ridicăm mai sus, să ajungi acasă”.
” Eu nu am casă. Nu am Stol. Sunt un Proscris. Iar acum zburam peste Muntele Bătut de Vânturi. De aici, trupul ăsta al meu se mai poate ridica doar câteva sute de metri.”
“Ba se poate și mai mult Ionel. Pentru ca te-ai desăvârșit. Ai terminat o școală, acum e timpul să începi alta”.
În acel moment, înțelegerea care pâlpâise în el toată viața, se aprinse. Aveau dreptate. Putea să zboare „mai sus” și era vremea să ajungă acasă. Aruncă o ultima privire cerului peste minunata întindere argintie unde învățase atâtea lucruri.
“Sunt gata”, spuse el, într-un sfârșit.
Și Pescărușul Ionel Piatrăvie se înălță, împreună cu cei doi pescăruși scânteind ca stelele, dispărând cu toții în a cerului întinderea nesfârșită.
Iată și paradisul, se gândi el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el.
Pe măsură ce se înălța de la pământ, pe deasupra norilor, în formație strânsă cu cei doi pescăruși, vedea cum propriul său trup, începea să strălucească. Adevărat, se simțea același tânăr pescăruș Ionel, care trăise din totdeauna îndărătul ochilor săi aurii, numai ca aspectul exterior se schimbase.
Era tot un trup de pescăruș, dar cu care începea de-acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gândea el, cu jumătate de efort am să zbor de doua ori mai iute și o să-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe pământ!
Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur ca niște foi de argint șlefuit. Începu să le pună la încercare cu voluptate, punând vigoare în aripile acelea noi.
La patru sute de kilometri pe oră, simți că se apropie de viteza maxima pe orizontală. La patru sute cincizeci de kilometri pe oră, i se păru că nu poate zbura mai repede și încercă o ușoară dezamăgire. Deci, chiar și acest trup nou își avea limita lui și, deși zbura mult mai iute ca-nainte, exista totuși o limită de viteză pe care cu greu ar fi putut-o depăși. În paradis, se gândea el, nu ar trebui să existe limite. Norii se desfăcură, cei doi însoțitori îi strigară…
“Noroc la coborâre, Ionel” și dispărură fără urmă.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Câțiva pescăruși aduceau peștele prins pe stânci. Mai deoparte, spre nord, chiar la orizont, zburau alți câțiva. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. Dar de ce atât de puțini pescăruși?
Paradisul ar trebui să fie înțesat de păsări. Și oare de ce sunt atât de obosit dintr-odată?! În paradis ființele n-ar trebui să se simtă obosiți sau să aibă nevoia de a dormi.
Dar de unde știa el toate lucrurile astea? Memoria vieții de pe pământ îl părăsea. Pământul fusese, fără îndoială, locul unde învățase multe lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare – parcă lupta pentru hrană, parcă fusese proscris. Cei câțiva pescăruși de pe mal îl primiseră fără să-i adreseze nici un cuvânt.
Simțea doar ca e bine venit și că aici e acasă.
Fusese o zi mare pentru el; nu-și mai amintea cum începuse. Execută o întoarcere, în pregătire pentru aterizarea pe plajă, bătând puțin din aripi coborî lin pe nisip.
Ceilalți pescăruși aterizară și ei, dar fără ca vreunul din ei să miște o pană măcar. Se legănaseră în vânt, cu aripile luminoase desfăcute, apoi își schimbaseră cumva unghiul aripilor, oprind planatul chiar în clipa în care atingeau pământul cu picioarele. Control admirabil, dar Ionel era prea obosit ca să mai exerseze. Stând acolo, pe plajă, fără să mai scoată vreun cuvânt, a adormit.
În zilele următoare, Ionel a văzut ca acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care-o lăsase în urma. Cu deosebire că aici, păsările gândeau ca și el. Pentru mulți dintre ei, cel mai important lucru din viață era să năzuiască spre înalt și să atingă desăvârșirea în ceea ce le plăcea cel mai mult, zborul. Erau niște păsări magnifice, toți până la unul. Își petreceau fiecare zi exersând, testând metode avansate de aeronautică.
Ionel uitase de mult lumea din care venise, locul acela, unde Stolul trăia, străin de bucuria zborului, folosind aripile doar ca mijloc de deplasare pentru se hrăni, pentru a… supraviețui. Dar, din când în când, fie și numai pentru o clipă, gândul îl purta înapoi, la ei. Și-a amintit de ei într-o dimineața când, împreună cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plaja, după o lecție de tonouri rapide cu aripile strânse.
” Unde sunt ceilalți, Sorin?” întreba el tăcut, pe deplin familiarizat acum cu comunicarea telepatică ce se putea stabili între pescăruși în acest loc mirific, înlocuind țivlitul și cârâitul pământean.
” De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau ..”
” … mii și mii de pescăruși. Știu.” Sorin dădu din cap.
” Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Ionel, este că o pasăre ca tine este una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăiam clipa.
Îți dai seama prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama ca viața înseamnă mai mult decât supraviețuirea, mai mult decât lupta pentru putere în Stol? O mie de vieți, zece mii…! Și apoi, încă o sută de vieți, până am început să ne dăm seama că există perfecțiune în zbor, și încă o sută până ne-am dat seama că putem ne avântam înspre o asemenea nemărginire dacă ne desăvârșim ființa prin lumina din zbor și pe urmă, putem să o aducem și celor aflați în întuneric. Aceeași lege ne îndrumă pașii și acum ; ne alegem lumea următoare, în funcție de ceea ce-am învățăm în aceasta lume. Dacă nu înveți nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleași limite și aceleași supărătoare greutăți pe care până la urmă tot trebuie să le biruim.” Și-a întins aripile, și s-a îndreptat cu fața spre vânt.
” Dar tu Ionel,” spuse el,” ai învățat atât de multe lucruri deodată, încât n-ai avut nevoie de o mie de vieți ca să ajungi aici”.
În clipa următoare erau din nou în văzduh și exersau. Tonoul strâns, în formație era greu de realizat, pentru că în timpul rostogolirii, Ionel trebuia să gândească cu capul în jos, inversând unghiul aripilor, și anume inversându-l în armonie perfectă cu instructorul sau.
” Să încercam din nou”, repeta mereu Sorin.
” Să încercam din nou”. Apoi, la sfârșit termina cu un “Bine”. Începură să exerseze buclele inverse. Într-o seara, pescărușii care nu făceau zboruri de noapte, stăteau pe nisip și meditau.
Ionel își luă inima în dinți și se apropie de pescărușul Staroste care, se spunea, urma curând să treacă hotarele acestei lumi.
” Cornel…”, îi vorbi el emoționat puțin. Bătrânul pescăruș îl privii cu bunătate.
” Spune Fiule!” în loc să-l vlăguiască, bătrânețea îl învârtoșase; putea să întreacă în zbor orice pescăruș și dobândise o măiestrie pe care ceilalți abia acum începeau să și-o însușească.
” Cornel, lumea asta, de fapt nu e paradisul, nu-i așa ?”
Bătrânul zâmbi în lumina lunii.
” Te desăvârșești continuu”, îi spuse el.
” Bine, dar ce se va întâmpla acum? Unde mergem? Oare paradisul nu exista nicăieri?”
” Nu, Ionel, nu există. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârșit – iată paradisul.” Tăcu pentru o clipă.
” Tu zbori foarte iute, nu-i așa ?”.
” Îmi … îmi place viteza” spuse Ionel surprins, dar mândru ca Starostele observase acest lucru.
” Vei începe să atingi Paradisul, Ionel, în clipa în care atingi viteza perfectă. Și asta nu înseamnă o mie de kilometri pe oră, sau un milion, sau viteza luminii. Orice număr este o limită, iar desăvârșirea nu are limită. Viteza perfectă, fiule, este să fii acolo.” Fără nici-o vorba Cornel dispăru și apăru, într-o sclipire de secundă, la marginea apei, la cincisprezece metri mai departe. Apoi dispăru din nou și apăru, chiar în aceeași fracțiune de secundă, pe umărul lui Ionel.
“Ajunge să-ți placă.”
Ionel era uluit. Uitase să-l mai întrebe despre paradis.
” Cum reușești să faci asta ? Ce senzație îi dă? Cât de departe poți merge ?”
” Poți merge oriunde în timp și spațiu” spuse bătrânul.
” Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricând”.
Străbătea marea cu privirea.
” Ciudat. Pescărușii care disprețuiesc desăvârșirea de dragul călătoriei nu ajung nicăieri, chiar asa, încet, cum zboară ei. Cei care renunță la călătorie de dragul desăvârșirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Ionel, Paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul și timpul nu au înțeles. Paradisul este …”
” Ai putea să mă înveți să zbor așa ?” Pescărușul Ionel tremura la gândul că se afla din nou în față necunoscutului.
” Dacă vrei, sigur că te voi învață.”
” Vreau. Când începem ?”
” Dacă vrei, putem începe chiar acum.”
” Vreau să învăț să zbor ca tine,” spuse Ionel, în timp ce ochii îi străluceau ciudat.
” Spune-mi ce trebuie să fac.” Cornel vorbea încet și-l urmarea pe tânărul pescăruș cu multă atenție.
” Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde”, spuse el,
” Trebuie să începi prin a-ți da seama că ai și ajuns acolo…”
După părerea lui Cornel, secretul consta în a-l face pe Ionel să nu se mai considere ferecat într-un trup limitat, cu o deschidere fixă a aripilor și cu o putere de zbor care ar putea fi măsurată și înscrisă pe o diagramă. Secretul constă în a ști că adevărata ta natură este – perfectă ca un număr nescris – că poți fi oriunde simultan, în timp și spațiu. Ionel exersa, cu încrâncenare, zi de zi, din zori până după miezul nopții. Și cu tot efortul pe care îl depunea, nu progresa nici cât negru sub unghie.
” Lasă la o parte credința !” îi tot spunea Cornel.
” Ca să zbori, n-ai avut nevoie de credință. A fost nevoie să înțelegi zborul. Acum e la fel. Hai, încearcă din nou …”
Într-o zi, în timp ce stătea pe mal, cu ochii închiși, concentrat, Ionel înțelese într-o clipă, ceea ce-i spusese de atâtea ori Cornel.
” Da, a avut dreptate! Sunt un pescăruș desăvârșit, fără limite !” simți iureșul unei imense bucurii.
” Bravo !” spuse Cornel și glasul lui răsuna de triumf.
Ionel deschise ochii. Se afla, cu bătrânul, pe un alt țărm. Copacii creșteau până aproape de malul apei, iar deasupra capului, străluceau doi sori galbeni îngemănați.
” În sfârșit ai înțeles,” îi spuse Cornel,” dar ai nevoie de mai mult control…”. Ionel era uluit.
” Unde ne aflam ?”
Cu totul nepăsător la priveliștile ciudate din jur, bătrânul răspunse nepăsător la aceasta întrebare.
” Suntem, evident, pe vreo planeta cu un cer verde și cu doua astre în locul Soarelui” .
Ionel scoase un strigăt ascuțit de plăcere, primul strigăt de când părăsise Pământul.
” Am reușit!”
” Sigur că ai reușit, Ionel”, spuse Cornel.
” Întotdeauna reușești când știi unde vrei să ajungi, când știi unde ești deja. Și acum, să revenim la control …”
Când s-au întors, se întunecase. Când ceilalți pescăruși se uitau la Ionel, în ochii lor aurii se citeau venerație și teamă, căci îl văzuseră cum dispăruse din locul în care părea țintuit. Nu i-a lăsat să-l felicite prea mult.
” De abia am venit aici! Sunt un începător! Eu am de învățat de la voi !”
” Mă îndoiesc că așa stau lucrurile,” spuse Sorin, care stătea alături.
” În zece mii de ani nu am mai văzut un alt pescăruș mai curajos ca tine.” Stolul amuțise, iar Ionel nu-și găsea locul, de stânjenit ce era.
” Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să zbori în timp”, spuse Cornel,” curând vei învăța să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să zbori în sus, să cunoști ce înseamnă zborul cu aripile bunăvoinței și dragostei.”
A trecut o lună – sau ceva ce semăna cu o lună – și Ionel a învățat într-un ritm impresionant. Întotdeauna prindea repede, în experiența obișnuita, dar acum, când devenise elevul favorit al Starostelui însuși, înghițea idei noi, ca un computer aerodinamic cu pene. Dar a venit și ziua când Cornel avea să dispară. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătura, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din învățăturile zborului perfect prin viață.
Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici-un pescăruș, nu putu să-l mai privească.
” Ionel,” acestea i-au fost ultimele cuvinte, ” Nu uita, desăvârșirea zborului se face prin iubire.”
Când au putut să vadă din nou, Cornel nu mai era acolo.
Zilele treceau și Ionel își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo, ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o cu totul altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă exista vreun pescăruș, acolo, pe Pământ care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o firmitură, aruncată dintr-o barca, de pescari. Ba poate că unul dintre ei a și fost Proscris pentru că a îndrăznit să spună adevărul în fața întregului Stol. Și cu cât studia zborul mai mult pentru ai desluși tainele, cu atât avea mai mult de dăruit. Exersa dărnicia și bunătatea cu ceilalți pescăruși ce iubeau zborul și cu cât făcea asta mai des, cu atât mai mult începea să întrezărească efectele minunate, ascunse în natura iubirii și… cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ.
Pentru că, în ciuda trecutului sau singuratic, Pescărușul Ionel era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea din ființa sa împărtășind cunoștințele lui oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevăratul sens al zborului.
Sorin, care era acum în stare să zboare cu viteza gândului și care-i ajuta pe ceilalți să-i pătrundă tainele, se îndoia de reușita intențiilor lui Ionel.
” Ionel, tu ai fost Proscris odată. De ce crezi ca unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum ?
Doar înțelegi adevărul proverbului: Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe. Pescărușii de la care ai venit stau pe pământ cârâind și luptându-se între ei. Sunt la mii de kilometri de Paradis – și tu vrei să le arăți Paradisul de acolo, de jos ! Ionel, ei nu-și văd nici măcar vârful aripilor! Stai aici. Ajuta-i pe noii veniți de aici, pe cei care sunt destul de sus ca să priceapă ce ai tu de spus.” Tăcu o clipă, apoi adăugă:
” Ce s-ar fi întâmplat dacă și Cornel s-ar fi întors în vechea lui lume ? Unde ai fi tu azi ?” Ultimul argument fu hotărâtor. Sorin avea dreptate. Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.
Ionel rămase să lucreze cu noii veniți; toți erau inteligenți și învățau foarte repede.
Dar vechiul sentiment reveni; nu putea să nu se-ntrebe dacă nu cumva pe Pământ mai exista vreun pescăruș rebel care ar putea să învețe. Apoi îi veni în minte ce mult ar fi crescut pe calea desăvârșirii, dacă Cornel ar fi venit la el, în ziua când fusese proscris.
“Sorin, trebuie să mă întorc” spuse el, într-un târziu.
“Elevii tăi merg bine. Te pot ajuta ei înșiși să răzbești cu noii veniți.”
Sorin suspina, dar nu se împotrivii.
“Îți voi duce lipsa, Ionel,” – astea au fost singurele lui cuvinte.
“Rușine, Sorin !” îi spuse Ionel cu reproș,”nu te mai purta prostește ! Oare ce exersăm în fiecare zi ? Dacă prietenia noastră depinde de timp și spațiu, atunci în ziua când vom învinge în sfârșit spațiul și timpul, ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu AICI. Dacă învingem timpul, rămânem numai cu ACUM.
Și între AICI și ACUM, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când ?”
Pescărușul Sorin nu se putu împiedica să nu râdă.
“Pasăre nebună”, îl apostrofă el cu veselie. “Dacă va fi cineva în stare să le arate celor de pe Pământ cum să vadă până la o înălțime mii de kilometrii, acela va fi Pescărușul Ionel Piatrăvie” și-și coborî privirea.  ” La revedere, Ionel, prietene.”.
” La revedere Sorin. Ne vom revedea.” Și zicând acestea,
Ionel văzu, în gând, imaginea unui stol de pescăruși de pe țărmul unui alt timp și loc; știa, în urma studiului de care avusese parte, el nu era numai pene și os, ci ideea desăvârșită a libertății zborului, neîngrădită de nimic.

Pescărușul Linte Florin, deși era încă foarte tânăr, știa că nici o altă pasăre nu mai fusese atât de brutal și de nedrept tratată de Stolul său, ca el.
” Nu-mi pasă ce spun”, se gândea el înverșunat, cu ochii tulburați, pe când zbura spre Stâncile Îndepărtate.
” Zborul înseamnă mult mai mult decât să dai din aripi de colo-colo! Asta poate să facă și un … țânțar! Doar un tonou în jurul bătrânului pescăruș, în glumă, și iată-mă Proscris! Oare sunt orbi ? Nu-și dau seama ? Nu-și pot imagina ce extaz este să știi să zbori cu adevărat? Nu-mi pasă ce gândesc.
Las că le-arăt eu ce înseamnă să zbori! O să fiu de-adevăratelea un proscris, dacă așa vor ei! Am să-i fac eu să le pară rău.”
O voce răsuna în el, și deși foarte blândă, îl făcu să tresară atât de puternic, încât se clătina, împiedicându-se în văzduh.
“Nu fii prea aspru cu ei, pescăruș Florin. Izgonindu-te ceilalți pescăruși și-au făcut rău numai lor, într-o bună zi își vor da seama de asta. Într-o buna zi, vor vedea și ei ce vezi tu acuma. Iartă-i și ajută-i să înțeleagă.”
Chiar lângă aripa lui dreaptă, zbura cel mai strălucitor pescăruș alb din lume, plutind cu ușurință, fără să-și miște vreo pană și asta la viteza maximă pe care el, Florin, o putea atinge.
Pentru o clipă, tânăra pasăre fu cuprinsă de panică.
“Ce se întâmplă? Am înnebunit? Am murit? Ce-i asta?”
Joasă și calmă, vocea îi pătrunse gândul, cerând un răspuns.
“Pescărușule Linte Florin, vrei să înveți să zbori ?”
“DA, VREAU!”
“Pescăruș Linte Florin, dorești asta atât de mult, încât, pentru ați desăvârși zborul, ai să-ți găsești puterea de a-ți ierta Stolul, și de a te întoarce, la vremea potrivită, din nou la ei, ca să-i ajuți și pe ei să se desăvârșească?” Oricât de mândru și jignit s-ar fi simțit pescărușul Florin, nu încăpea minciuna în fața unei asemenea făpturi magnifice și măiastre.
” Vreau,” spuse el încet.
” Atunci Florin,” îi spuse făptura strălucitoare, cu o voce nespus de blândă, să începem cu Zborul Orizontal…”

Ionel se rotea încet peste Stâncile Îndepărtate, urmărindu-l pe Pescărușul Florin. Acest tânăr neinstruit, era un elev aproape perfect. În văzduh era puternic, ușor iute, dar cu mult mai important decât toate acestea, o dorință arzătoare îl împingea să zboare.
Iată-l acum apropiindu-se, o siluetă cenușie, neclară, țâșnind cu forță într-un picaj trecând ca un fulger pe lângă instructorul sau, cu două sute patruzeci de kilometri pe oră. Se angajă brusc într-un alt tonou lent de șaisprezece puncte, numărând cu glas tare :
“…opt …noua …zece …vezi, Ionel, sunt în pierdere de viteza… Unsprezece …vreau să capăt siguranță în opriri, ca tine …doisprezece …pe dracu, nu merge deloc …treisprezece …ultimele trei puncte …fără …paisprezece… AUU!”
Pierderea de viteza fu cu atât mai nereușită cu cât Florin era peste măsură de furios la gândul eșecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se izbi într-o vrilă inversă și îi reveni într-un târziu, gâfâind, la trei zeci de metri mai jos de instructorul său.
” Îți pierzi vremea cu mine, Ionel! Sunt un dobitoc! Un prost! Încerc și încerc și nu iese nimic !”.
Pescărușul Ionel se uita în jos, la el și dădu din cap.
” N-o să-ți iasă, Atâta vreme cât pornești prea brusc. Florin, ai pierdut șaizeci de kilometri pe oră la pornire. TREBUIE să pornești mai lin! Hotărât, dar lin, nu uita !” Coborî și el la nivelul pescărușului mai tânăr.
” Hai să încercăm împreună, în formație. Și fii atent la pornire. O pornire ușoară, lină.”

După trei luni, Ionel mai avea șase elevi, toți Proscriși, dar curioși să afle ce însemna zborul, bucuria pe care ți-o poate oferi.
Le era mai ușor să exerseze zborul la înălțimi mari decât să înțeleagă sensul zborului.
” De-adevăratelea, fiecare dintre noi este o idee a Marelui pescăruș, o nesfârșită idee de libertate”, le spunea Ionel seara, pe plajă,” și zborul perfect este numai un pas în direcția exprimării adevăratei noastre naturi. Trebuie să înlăturăm tot ce ne poate limita. De aceea aceste exerciții de zbor rapid sau lent, acrobația aeriana…” …dar elevii lui dormeau, extenuați în urma unei zile de zbor. Le plăcea să exerseze, pentru ca iubeau viteza care le dădea senzații tari și le domolea setea de învățătura, care creștea cu fiecare lecție.
Dar niciunul dintre ei, nici măcar pescărușul Linte Florin, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor putea fi la fel de real ca și zborul vântului și al penelor.
” Întregul vostru trup, de la o aripă la alta”, le spunea alta dată Ionel,” nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile în care vă este ferecat gândul, trupul…”.
Dar orice le spunea el, părea doar o plăcută născocire, iar ei aveau nevoie de somn.
De-abia peste o lună, Ionel le-a spus ca era timpul să se întoarcă la Stol.
” Nu suntem gata!” spuse pescărușul Cavântu Horea.
” Nu vom fi bineveniți! Suntem Proscriși. Doar nu putem să ne impunem cu forța într-un loc unde nimeni nu ne dorește !”
” Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem” răspunse Ionel, ridicându-se de pe nisip și întorcându-se spre Est, către locul unde trăia stolul.
Printre învățăcei se simțea oarecare neliniște pentru că Legea Stolului spune că un proscris n-are voie să se mai întoarcă acasă, și de zece mii de ani această lege nu fusese nicicând încălcată.
Legea spunea – STAI! Ionel spunea DU-TE! și el străbătu-se deja un kilometru de drum. Dacă ei mai zăboveau mult, te pomenești că Ionel va înfrunta de unul singur Stolul dușmănos.
” Dar dacă tot nu mai facem parte din Stol, de ce să respectam legea Stolului?” întrebă Florin, destul de sfios.
” Și apoi, dacă se isca vreo luptă, mai bine să fim acolo, cu Ionel”.
Porniră în zbor dinspre vest, opt pescăruși, câte patru așezați în romb, aripă lângă aripă. Ajunseră la plaja unde se ținea Sfatul Stolului, cu două sute patruzeci de kilometri pe oră, Ionel în frunte, Florin ținându-se precis în dreapta lui, Cavântu Horea jucăuș la stânga. Apoi, întreaga formație făcu un tonou spre dreapta perfect sincronizați… orizontal… invers… iar orizontal, cu vântul care-i biciuia pe toți.
Țivliturile și cârâiturile obișnuite ale Stolului fură tăiate brusc, parcă formația de pescăruși ar fi fost un cuțit uriaș și opt mii de ochi de pescăruși îi urmăreau fără să clipească. Unul câte unul, cei opt pescăruși se avântară cu putere în sus, într-un looping complet, după care zburară jur-împrejur, aterizând încet, în picioare pe nisip. Apoi, ca și cum asta se întâmpla în fiecare zi, Pescărușul Ionel începu să critice zborul.
” În primul rând”, spuse el, zâmbind cam strâmb, ” a-ți cam întârziat la alcătuirea formației…”
Vorbele lui trecură ca un fulger prin Stol. Aceștia erau Proscriși! Și s-au întors! Una ca asta… nu s-a mai întâmplat!
Prorocirea lui Florin în legătură cu o eventuală luptă se topi în confuzia Stolului.
” Bine, știm cu toții că sunt Proscriși” spuse un pescăruș mai tânăr.” Dar, fir-ar să fie, unde-or fi învățat să zboare atât de bine ?”
Fu nevoie de o oră întreagă până ce porunca bătrânilor pătrunse în Stol:
” Ignorați-i!. Pescărușul care stă de vorba cu un Proscris va fi el însuși Proscris. Pescărușul care acordă atenție unui Proscris încalcă Legea.”
Din acea clipa pescărușii le întoarseră spatele. Dar Ionel nu părea prea impresionat. Își ținu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se întrunea Sfatul și, pentru prima dată, începu să-și silească elevii să zboare cât mai bine posibil.
” Pescăruș Marian !” striga el în văzduh,”zici ca știi să zbori lin. Nu știi nimic până nu-mi dovedești ! Zboară !”.
Tăcutul pescăruș Marian Vîntlegat, surprins de ieșirea instructorului, se depășii pe sine devenind un expert al zborului lin.
În briza abia simțită, el își arcui aripile și se ridică de pe loc, fără sa dea din aripi, măcar o data, până în nori și înapoi.
Tot așa pescărușul Roată Cristian zbura peste Muntele Bătut de Vânturi, la șapte mii de kilometri înălțime și coborî albastru de aerul rece și rarefiat, uluit și fericit, hotărât să zboare și mai sus în zilele următoare.
Pescărușul Florin, care îndrăgea acrobația aeriană ca nimeni altul, reuși să facă un tonou lent de șaisprezece puncte, iar a doua zi doborî propriul record cu o tumba triplă, cu penele aruncând raze strălucitoare spre plaja de unde era urmărit pe furiș, de mai multe perechi de ochi.
Clipă de clipă, Ionel se afla alături de fiecare dintre elevii săi, demonstrând, îndemnându-i, dându-le sfaturi.
Zbura cu ei prin întuneric, printre nori, prin furtună din pură plăcere, în timp ce stolul se înghesuia jalnic pe pământ.
După ce-și terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip și, cu timpul, începură să dea tot mai mult ascultare celor spuse de Ionel. Avea el tot felul de idei năstrușnice pe care ei nu le puteau înțelege, dar mai avea și unele idei bune pe care le înțelegeau cu toții.
Treptat, noaptea, în jurul elevilor se forma un alt cerc de pescăruși curioși, care-i ascultau ore în șir, pe întuneric, ferindu-se să fie văzuți de cineva, evitându-se unul de celalalt, dispărând înainte de revărsatul zorilor.
La o lună după reîntoarcere, un prim pescăruș din Stol trecu linia și ceru să ia și el lecții de zbor. Spunând acestea, pescărușul Tudor Aripă-mică deveni dintr-o dată, o pasăre osândită, un Proscris, dar în același timp, al optulea elev al lui Ionel.
Noaptea următoare, din Stol se desprinse pescărușul Șoric Marinescu care, împleticindu-se pe nisip, târându-și aripa stângă, se prăbuși la picioarele lui Ionel.
” Ajută-mă”, spuse el încet, cu o voce de muribund.
” Mai mult ca orice pe lumea asta vreau să zbor…”
” Hai atunci” spuse Ionel,” hai să ne ridicăm împreună, să începem”
” Dar nu vezi ? Aripa…, nu pot să mișc aripa”.” Pescăruș Marinescu, ai libertatea să fii tu însuți, cu adevărat, aici și acum. Nimic nu-ți poate sta în cale. Este Legea Marelui Pescăruș. Adevărata Lege”.
” Vrei să spui că pot să zbor ?”
” Îți spun ca ești liber”
Și pur și simplu pescărușul Șoric Marinescu își desfăcu aripile, fără efort, și se ridică în văzduhul întunecat al nopții.
Strigătul lui puternic, de la o sută de metri înălțime, trezi Stolul :
” Pot să zbor! Ascultați! POT să ZBOR !”

La răsăritul soarelui, aproape o mie de păsări se adunaseră lângă elevi, privindu-l plin de curiozitate pe Marinescu. Acum nu se mai temeau să fie văzuți.
Ascultau, încercând să-l înțeleagă pe pescărușul Ionel. El le vorbea despre lucruri foarte simple: că fiecare pescăruș are dreptul la zbor, că libertatea este chiar natura ființei lor, că tot ceea ce se opune libertății – ritual, superstiție sau orice alt fel de obstacol – trebuie înlăturat.
” Înlăturat”, se auzi o voce din mulțime,”Chiar dacă este Legea Stolului?”
” Singura lege adevărata este aceea care ne conduce spre libertate”, spuse Ionel.” Alta nu este”.
” Cum îți închipui că noi o să putem zbura ca tine?” se auzi o alta voce.
” Tu ești ales, înzestrat și divin, ești deasupra celorlalte păsări”
” Priviți-l pe Florin! Pe Cristian Roată! Pe Eugenia Iuliana! Sunt oare și ei aleși, înzestrați și divini ? Sunt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, singura, este că ei au început să înțeleagă ceea ce sunt cu adevărat, și au început să treacă la fapte.”
Elevii lui, cu excepția lui Florin, se foiau încurcați. Nu-și dădeau seama ce fel de drum străbătuseră.
Mulțimea se mărea în fiecare zi; veneau să pună întrebări, să cadă în extaz, să-i batjocorească.
Într-o dimineață, după lecția de zbor rapid pentru avansați, îi spuse Florin lui Ionel:
” În Stol se spune că tu, dacă nu ești Fiul Marelui Pescăruș, ești în orice caz, cu o mie de ani înaintea acestor vremi”.
Ionel suspină. Iată la ce duce o înțelegere greșită, se gândi el. Pentru ei ești ori Diavol, ori Dumnezeu.
” Tu ce crezi Flori? Suntem oare înaintea vremii noastre?” Tăcere lungă.
” Mă gândesc că zborul, așa cum îl înțelegem noi, a existat dintotdeauna și a așteptat să fie descoperit de cineva; nu are nici-o legătură cu timpul. Putem să spunem că suntem înaintea comportamentului general. Zburăm altfel decât ceilalți pescăruși
” Cam așa ceva”, spuse Ionel, terminând cu o planare lină.
” În orice caz, mult mai bună explicație decât aceea cu vremea noastră”.
Întâmplarea avu loc după o săptămână. Florin tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la două sute de metri înălțime, țiuind ca o dungă cenușie, foarte aproape de plajă, când un pui de pescăruș, la primul lui zbor, plană în calea lui, strigându-și mama.
Având doar o zecime de secundă pentru a-l evita, pescărușul Linte Florin viră, spre stânga, și se izbi cu o viteză de peste trei sute de kilometri pe oră de faleza masivă de granit.
Stânca i se păru o poartă uriașă de piatră care ducea înspre o altă lume. O explozie de teama, de durere, și de întuneric, după care se trezi purtat la întâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-și, uitând din nou; era înfricoșat, trist și, mai ales îi părea rău, nespus de rău.
Auzi o voce, vocea pe care o auzise și atunci când l-a întâlnit pentru prima oara pe Ionel Piatrăvie.
“Florin, să nu uităm că noi încercăm să ne depășim limitele una câte una, cu răbdare. Programul nostru prevede zborul prin Stâncă ceva mai târziu, nu acum.”
” Ionel !?”
” Cunoscut și sub numele de Fiul Marelui Pescăruș” îi spuse instructorul sec.
” Ce faci aici ? Faleza! Cum… eu… am murit ?”
” Ei, Flori, fii serios. Gândește-te, dacă-mi vorbești, se poate să fi murit ? Ai reușit să faci altceva: ți-ai întrerupt, cam brusc, legătura cu partea dispensabilă din tine, limita trupului. Acum poți alege. Din moment ce ți-ai ridicat nivelul de conștiință mult peste cel al Stolului poți să rămâi aici, să înveți aici, la acest nivel de conștiința, nivel care, de altfel, e mult mai înalt și are mai puține limite ori provocări de felul celor din lumea pe care tocmai ai lăsat-o în urmă – sau te poți întoarce să lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Bătrânii sperau să se întâmple o catastrofă, dar nu credeam c-o să se-ntâmple chiar atât de repede.”
” Sigur că vreau să mă întorc la Stol. De-abia am început lecțiile cu noul grup de elevi !”
” Foarte bine Florin. Ține minte ceea ce spuneam, că trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!…”
Florin dădu din cap, își verifică aripile și… deschise ochii la poalele stâncii, în mijlocul Stolului care se strânsese acolo.
O larmă de țivlituri și cârâituri se stârni din mulțime, când făcu prima mișcare.
” Trăiește! Cel care a murit trăiește!”
” L-a atins cu vârful aripii! L-a adus la viață!
Fiul Marelui pescăruș !”
” Nu! El neagă asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit să distrugă Stolul!”
În mulțime erau patru mii de pescăruși, îngroziți de ceea ce se întâmplase, iar strigătul ” DIAVOL !” trecu prin ei ca un țunami prin ocean. Cu ochii strălucitori și cu ciocurile ascuțite se adunară în jurul lui ca să-l ucidă.
” Te-ai simți mai bine dacă am pleca, Florin ?” îl întrebă Ionel.
” Nu m-aș împotrivi prea mult…”
În acea clipa se aflau la jumătate de kilometru depărtare, iar ciocurile scânteietoare ale pescărușilor nimeriră în gol.
” De ce oare” se întrebă Ionel nedumerit,” cel mai greu lucru pe lume este să convingi o pasăre că e liberă și că, cu puțin efort și-o poate dovedi sieși? De ce oare o fi atât de greu ?”
Brusca schimbare de scenă încă îl făcea pe Florin să clipească.
” Ce-ai mai făcut ? Cum am ajuns aici ?”
” Doar tu ai vrut să pleci din mijlocul mulțimii, nu ?”
” Da, dar cum ai…”
” Simplu, Florin. Prin exercițiu.” Spre dimineață, Stolul se potolise; nu însă și Florin.
” Ionel, îți amintești că mi-ai spus, odată de mult, că cine își iubește Stolul se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească”
” Da, sigur.”
” Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă cu ferocitate.”
” Dar, Florin, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea buna din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta. Îmi aduc aminte, de pildă, de un tânăr pescăruș aprig, pe nume Florin Linte. Tocmai fusese Proscris. Era gata să-și distrugă întregul Stol, începând să-și construiască propriul său Iad pe Stâncile Îndepărtate. Și iată-l că, astăzi, își construiește propriul sau Paradis și conduce întregul Stol într-acolo.”
Florin se întoarse spre instructor, cu teama în ochi.
” Eu să conduc ? Nu se poate, eu să conduc ? Tu ești dascăl aici. Doar n-ai să pleci?”
” Zău? Nu crezi că s-ar putea să mai existe și alte Stoluri și alți Florin care să aibă mai multă nevoie de un dascăl decât cel de față care oricum e pe drumul cel bun către lumină?”
” Eu? Ionel, eu nu sunt decât un pescăruș obișnuit, iar tu ești…”
„…unicul Fiu al Marelui Pescăruș, nu?” Ionel suspină și se uită în larg.
” Nu mai ai nevoie de mine. În fiecare zi trebuie să descoperi câte puțin din adevăratul, nemărginitul pescăruș Florin. El îți este dascăl. Trebuie să-l înțelegi, trebuie să-i urmezi învățătura.”
O clipă mai târziu, trupul lui Ionel se clătina în aer, pâlpâind devenea tot mai transparent.
” Nu le da voie să umble cu zvonuri prostești despre mine, să facă din mine un zeu. Ne-am înțeles Flori? Sunt numai un pescăruș. Îmi place să zbor, nu zic nu…”
” Sărmane Florin, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu Gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.”
Pâlpâirea înceta. Pescărușul Ionel dispăruse în văzduh.
Nu peste mult timp, Florin se ridică, greu, dădu de un grup nou de elevi, gata pentru prima lor lecție.
” Pentru început,” spuse el apăsat,” trebuie sa înțelegeți ca un pescăruș este ideea nelimitata a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta, nu este decât însuși Gândul vostru.”
Tinerii pescăruși îl priveau neîncrezători.
” Ce să spun,” se gândeau ei,” Oare asta e o regulă pentru un looping ?”
Florin suspină și o lua de la capăt.
” Bun… Foarte bine”, spuse el aruncându-le o privire critică.
” Să începem cu Zborul Orizontal.” Și zicând acestea, înțelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese cu nimic mai divin decât el însuși.
Fără limite, Ionel? se gândi el. Ei atunci nu va trece multa vreme și voi apărea ca din senin pe plaja ta ca să-ți arăt câte ceva din tehnica zborului!
Și deși încerca să pară în ochii lor sever, așa cum s-ar fi cuvenit, pescărușul Florin își văzu dintr-odată elevii, pentru o clipă numai, așa cum erau ei de fapt; și-i plăcu la nebunie ceea ce văzu. Fără limite, Ionel !? îi spuse în gând și-i zâmbi.

Advertisements

Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: