homeland – traducere parțială

28 07 2016

O lume întunecată

Briza așeză nou-născutul pe spatele idolului-păianjen și ridică pumnalul ceremonial, oprindu-se, pentru o clipă, să admire măiestria cu care cruzimea fusese încrustată în metalul acestuia. Garda avea forma unui păianjen a cărui opt picioare erau încovoiate într-un mănunchi spinos care formau fatidica lamă. Briza ridică ustensila diabolică deasupra pieptului copilului.

„Dă-i un nume copilului”, ceru acesta imperativ proaspetei mame. „Măreața și suverana, zeiță Păianjen, nu va accepta ofranda noastră dacă copilul nu are nume!!!”

„Drizzt,” răsuflă matroana Malice. „Numele copilului e Drizzt!”

Prolog

Nicicând lumina vreunei stele nu a atins aceste ținuturi cu zâmbetul ei misterios, ori c-o muză poetică, iar fața iubitoare și germinatoare a soarelui, nu a fost niciodată prezentă în aceste lăcașuri. Acesta e Ținutul Întunericului Profund, o lume ascunsă tainic, chiar sub tălpile forfotitoare ale ființelor ce formează Tărâmurile Mitice; o lume ascunsă, în subteranul întunecat, a cărei cerime era acoperită de ne-însuflețirea stâncilor reci, o cavernă pe ai cărei pereți se putea citi, certitudinea morții, în umbra stropită de lumina slabă a unei torțe, aprinsă de vreun rătăcit locuitor al suprafeței. Aceste ținuturi sunt interzise celor de la suprafață, letală iubitorilor de lumină. Cei care intră în aceste peșteri nechemați, nu se mai întorc.

Iar cei care au avut norocul de a evada din acest infern subteran, se întorc acasă profund schimbați. Căci ochii lor au orbit străpunși de nebunia disperării, gurile lor, în suferința îndurată, au aruncat atâtea blesteme și spurcăciuni până când acestea au devenit singurele rugăciuni rostite, iar trupurile lor au gustat din cruzimea torturii până când absența acesteia a devenit durere. Aceste orori în mod inevitabil, le erau tatuate în trup și-n suflet, în Ținutului Întunericului Profund.

Coridoarele negre se ramifică, neștiute prin întuneric, șerpuind sinuos, legând caverne inimaginabile, cu margini obscure, unele având tavane intangibil de înalte, altele târâtor de joase. Pretutindeni se ițesc pietre ascuțite, ce se ridică din pământ, precum dinții unui balaur înfometat a cărui gura așteaptă într-o liniște mormântală orice oaspete neatent.

O liniște grea te apasă aici, adâncă, ademenitoare, o tăcere rău prevestitoare, a prădătorului pregătit de saltul mortal. De multe ori singurul sunet, singura reamintire pentru orice trecător prin Ținutul Întunericului Profund, că nu și-au pierdut cu totul simțul auzului, este o îndepărtată picurare, al cărei ecou reflectat de suprafața rece a lacurilor subterane, pare asemenea bătăii inimii unei fiare, ce se mișcă nevăzută prin adâncul apelor negre. Nu ai cum să nu-ți imaginezi monstruozitatea ce se apropie de tine înotând pe sub suprafață întunecată acestor lacuri. O soartă înfiorătoare țesută în aceste adâncuri îl așteaptă inexorabil pe orice aventurier îndrăzneț ori nesocotit, ieșind la suprafață mai întâi ca niște plăzmuiri imaginate, pentru ca în final suprafață nemișcată a apei să fie perturbată de plescăitul căderii trupului tău în ghiarele unei monstruozități acvatice. Acesta este ținutul întunericului profund!

Există totuși locații în care mai multe soiuri de astfel de ființele subterane, s-au înmulțit în ciuda adversităților, pentru a forma orașe la fel de mari precum cele de la suprafață. Rătăcind prin nenumăratele cotituri și pasaje subterane, pe nepregătite te poți regăsi în interiorul unui astfel de oraș, contrastând cu goliciunea tunelurilor pe care călătoreai mai adineauri. Totuși, aceste locuri nu sunt oaze; numai un călător nechibzuit și-ar putea închipui așa ceva. Aceste orașe sunt dintre cele mai periculoase locuri posibile, cele mai înșelătoare și numai cele mai mârșave și ticăloase neamuri de creaturi subterane pot numi un asemenea loc, cămin. Dintre acestea cele mai de seamă sunt duergarii, kua-toanii și drovii.

În una dintre aceste caverne, înaltă de trei sute de metri și lată de vreo 3 kilometri, se conturează orașul Menzoberanzan, un monument al unei lumi diferite și -în aceeași măsură– mortale, locaș impregnat de întunericul, de prezența neamului elfilor negrii, drovii! Menzoberanzanul nu e un oraș mare după socoteala elfilor întunecați; doar douăzeci de mii de elfi cu pielea neagră locuiesc aici. În locul în care, în veacurile trecute, n-a fost decât o cavernă goală cu stalactite și stalagmite abia formate, acum există cetățui, înșiruite prudent una după cealaltă, degajând măiestrie arhitecturală, sculptate artistic și pulsând veneric în lumina eterică a magiei negre cu care au fost descântate. Orașul e construit ca o perfecțiune a formei, și nici o piatră nu a rămas în forma s-a natural-barbară fără a fi atinsă de măiestria arhitecturală a maniei pentru frumos a neamului drovesc. Acestă armonie a formelor ce inspiră un sentiment de finețe a controlului, o ordine meticulos disciplinată, e doar o fațadă înșelătoare, căci sub aparența de perfecțiune, se ascunde mișelește haosul și mârșăvia celei care guvernează inimile elfilor negri. Și asemenea orașelor lor și trupurile locuitorilor acestora au fost parcă create pentru a fi ademenitoare ochiului; formele lor atrăgătoare inspiră o obediență captivantă, trăsăturile feței acestora arătând o voință puternică, agerime și o carismă cuceritoare.

În ciuda dificultăților acestei lumi haotice și înșelătoare, elfii negrii sunt cei care impun aici legea, pentru că ei sunt cei mai letali, cei mai abili în manevrarea instrumentelor aducătoare de moarte, toate celelalte seminții se mișcau cu grijă în prezența acestora. Însă frumusețea acestora pălește, când te afli la capătul sabiei unui elf negreu. Aceștia au abilități native de supraviețuitori în condițiile cele mai dificile, trăsături necesare aici, în ținutul întunericului profund, al chinurilor infernale și al morții interzise – aici e ținutul coșmarurilor nemărginite.


Prima parte: Poziția în societate: Prestigiul – notă de jurnal

Prestigiul: În societate a drovilor, prestigiul personal ori al clanului, este condiția animatoare a fiecărui individ și nu există nimic mai important decât acesta. Este chemarea noastră lăuntrică – e religia drovească, atracția de neoprit a străfundurilor insațiabile ale sufletului nostru tulburat. Ambiția acesteia depășește simțul rațiunii și înțelegerii, iar bunul simț este primul aruncat pe fereastră, toate acestea în numele Zeiței Păianjen, Lloth.

Ascensiunea la putere în societatea în care trăiesc se desfășoară printr-un proces simplu, asasinarea. Zeița Păianjen este divinitatea haosului, ea și marile ei preotese, adevăratele stăpânitoare ale acestei lumi, nu au nimic împotriva comploturilor mișelești, a indivizilor mânați de ambiție personală, a unei fatidice întrebuințări din umbră a unui a pumnal otrăvit.

Desigur, există reguli de comportament, fiecare societate se mândrește cu așa ceva. Nici aici nu poți comite, în văzul lumii, un omor, ori declanșa un război, acest comportament atrage după sine reacția așa zisei justiții pe care o avem, iar pedepsele aplicate în numele dreptății drovești sunt neîndurătoare. Dar dacă înfigi un pumnal, mișelește, în spatele unui inamic, în învălmășeala a unei bătălii, ori tăcut din întunericul unor alei întunecate, e o practică acceptabilă, ba chiar încurajată. Investigarea amănunțită a unor astfel de crime nu e punctul forte al justiției noastre. Nimănui nu-i pasă suficient de mult, pentru a investiga detaliile unei astfel de crime.

Prestigiul personal este întruchiparea zeiței Lloth în acesta. Râvna pentru acesta e mijlocul prin care ea își promovează haosul și îi menține pe protejații ei favoriți, drovii, pe drumul încrâncenat al pierzaniei. Dar sunt ei protejații ei cu adevărat? Mai degrabă pionii ei, marionete ale zeității Păianjen, păpuși manevrate prin ițe invizibile ale unei pânze sociale complicate, spre o finalitate inaccesibilă celor prinși într-nsa. Nimeni nu urcă decât pe scara țesută de Zeița Păianjen, cu toții râvnesc la un prestigiu și mai mare, spre plăcerea acesteia și spre încântarea ei, cu toții se distrug, datorită acestei râvne.

Prestigiul este paradoxul neamului meu, limitele puterii drovești e dat tocmai de setea insațiabilă de putere. Pentru că acesta se dobândește prin înșelătorie și trădare, iar cel care o dobândește, va fi înconjurat de cei care îl vor trăda. Cei puternici în Menzoberanzan își duc viața suspectând și ținând sub observație pe cei din urmă, pentru a se feri de vreun pumnal înfipt pe la spate.

În astfel de cazuri moartea lovește din față.

Drizzt Do’Urden

Capitolul unu: Menzoberanzanul

Drovul se deplasa ca o umbră, ar fi putut trece pe lângă un locuitor al suprafețelor la o distanța de nici o palmă de acesta, fără a fi simțit. Atingerea ușoară a pașilor camuflați ai șopârlei călărite, era imperceptibilă, iar măiestria și flexibilitatea cu care au fost concepute uniformele amândurora, călăreț și reptilă, făcea ca aceștia să fie invizibili ochiului normal. Armura ce-i camufla, se plia și se mula pe purtător de parcă ar fi fost un al doilea rând de piele.

Șopârla lui Dinin se deplasa în pas ușor și grăbit, plutind parcă peste podeaua aspră, ba chiar și de-a lungul tavanelor tunelurilor. Reptilele cu trei degete, având tălpile moi și adezive, erau animale preferate pentru deplasarea în subteran, datorită abilității acestora de a escalada pereții cu ușurința unor păianjeni. Traversarea unui teren greoi nu lăsa nici o urmă vizibilă ochiului unui om al suprafețelor dar aici, în subteran, majoritatea creaturilor aveau, în plus, abilitatea vizuală de a detecta spectrul caloric. Amprentele pașilor unui călător lăsau urme calorice, care ar fi putut fi urmate cu ușurință dacă acestea ar fi urmat un curs previzibil de-a lungul unui coridor.

Dinin se ținea strâns în șa, în timp ce reptila se târa pe o margine de tavan, ca apoi acesta, brusc, să sară și printr-o răsucire aeriană și să aterizeze la o distanță considerabilă, adânc în tunel. Dinin se deplasa în acest fel pentru că vroia să-și piardă urma și să lase în urmă eventualii spioni oportuniști.

Nu era nici o lumină care să-l ghideze, dar nici nu avea nevoie de așa ceva. Era un drow, un elf al întunericului, văr al elfilor pădureni, cei cu simțuri ascuțite, dar spre deosebire de aceștia nu „dansa prostește pe păduri” sub lumina stelelor, o altă deosebire era culoarea pielii care-l camufla în noapte, acesta era neagră-abanos. Vederea specială a lui Dinin, interpreta variațiile de căldură în imagini vii, Ținutul Întunericului Profund era departe de a fi o lume oarbă. Culori calorice din tot spectrul coloristic treceau ca un vârtej prin față ochilor lui emanând din pereții tunelurilor gratie unor șisturi de ape fierbinți ori a unor fisuri magmatice. Urmele calorice lăsate de ființele vii erau ușor de distins, înștiințând un drov de prezența unor inamici la fel de detaliat pe cât era o urmă adâncită în pământ, pentru cei de la suprafață.

În mod normal Dinin nu ar fi părăsit orașul de unul singur; ținutul întunericului profund e o lume mult prea periculoasă pentru un călător solitar, chiar și pentru un drov. Dar acestă zi era una specială. Dinin trebuia să se asigure că nu va fi văzut de nici un drov inamic.

O ușoară licărire albăstruie, de proveniență magică, din spatele unei arcade îl informă de faptul că se afla în apropierea porților orașului și, în consecință, încetinii pasul șopârlei. Puțini foloseau acest tunel îngust, care făcea legătura cu Tier Breche, secțiunea nordică a Menzoberanzanului, secțiune dedicată Academiei; în afară de maeștrii și de instructorii academiei nimeni nu putea trece pe aici fără a isca suspiciuni.

Dinin își simțea nervozitatea crescând de fiecare dată când ajungea aici. Din sutele de tunele care făceau legătura cu caverna Menzoberanzanului acesta era cel mai bine păzit. De partea cealaltă a arcadei stăteau încremenite două statui gigantice de păianjeni cu picioarele frontale ridicate în posturi de gardă. Dacă vreun inamic ar fi îndrăznit să se apropie, aceste statui prindeau viață și-l atacau sălbatic, iar alarma ar fi sunat în toate colțurile Academiei.

Dinin descălecă, lăsându-și șopârla atârnată de un perete, aproximativ la înălțimea pieptului. Băgă mâna pe sub gulerul piwafwi-ului, mantalei lui magice de protecție, și scoase pungulița ce o purta la gât. Din ea Dinin scoase insigna familiei Do’Urden, un păianjen mânuind diferite câte o armă în fiecare dintre cele opt picioare ale sale, inscripționat cu literele „DN”, de la Daermon N’a’shezbaernon, forma veche și adresarea formală a familiei Do’Urden.

„Vei aștepta până mă voi întoarce”, șopti Dinin reptilei, în timp ce-i puse insigna în fața ochilor. Asemenea tuturor clanurilor drow, insigna familiei Do’Urden, avea asupră-i mai multe vrăji, una dintre acestea îi dădea posesorului control absolut asupra animalelor dresate de respectiva familie. Șopârla s-ar fi supus orbește oricărei comenzi, fără crâcnire, și chiar dacă un șobolan grăbit, masa preferată a acestei reptile, i-ar fi trecut chiar pe sub nas, acesta nu s-ar fi mișcat din loc.

Dinin trase o gură de aer în piept pentru curaj și se îndreptă către arcadă. Simțea privirea străpungătoare a păianjenilor de piatră supraveghind de la o înălțime de cinci metri. El era un locuitor al orașului, departe de a fi un inamic și deși putea sa treacă neoprit, trebuia să fie atent, pentru că Academia era un loc imprevizibil, Dinin auzise că păianjenii atacaseră nemilos de câteva ori drovi, chiar având invitație.

„Nu te pierde cu firea, n-ai voie să întârzii din cauza unei probabilități incalculabile”, își reaminti Dinin. Treaba lui era de o importanță majoră pentru planurile de război ale clanului său. Își îndepărtă privirea de la impunătoarele statui de piatră și intră pe teritoriul cavernei Tier Breche.

Se mișca pe lângă pereți oprindu-se numai ca să verifice dacă nimeni nu se ascundea prin apropiere, dar și pentru a admira c-o privire frumusețile Menzoberenzanului. Nimeni, fie drov ori alta creatură, nu a privit asupra orașului, fără a rămâne uluit de frumusețea orașului drov. Tier Breche era o nișă laterală, o mini cavernă, în punctul cel mai înalt al cavernei principale, de aici aveai o vedere panoramică asupra Menzobeanzanului. Structura Academiei era destul de înghesuită, cuprinzând doar trei componente, care împreună alcătuiau sistemul educativ al drovilor. Aracno-Tinilith, școala clericelor zeiței Loth a cărei structură avea forma unui păianjen, Sorcere – școala magiei, având turnuri sculptate grațios cu modele arahnoide și Melee-Magthere, o structură piramidală simplă, pentru drovii de sex masculin, unde aceștia învățau tainele meseriei de luptător și soldat disciplinat.

Intrarea în Tier Breche era marcată de stalagmite frumos ornate, iar în spatele așezării caverna se adâncea abrupt întinzându-se în ambele direcții, pe o distanță pe care Dinin n-o putea cuprinde nici chiar cu privirea lui specială. Culorile Menzoberanzanului supra-solicitau viziunea sensibilă a unui drov. Formele de culoare emise de diferitele fisuri și izvoare calde erau prezente ca niște vârtejuri ce dansau peste tot în cavernă. Roșul și violetul, galbenul aprins și subtile urme albastre se împleteau și se combinau de-a lungul pereților și stalagmitelor, ori pluteau solitare vizibile pe ecranul negru al spațiului indistinct. Mai distincte decât aceste nuanțe de culoare generalizată de origine naturală, ce radiau în infraroșu, erau luminile în care era prezentă multă magie, cum ar fi cei doi păianjeni de la intrare printre care Dinin intrase, acestea luceau energetic. Și-n final mai erau și luminile din oraș, flăcările eterice și sculpturile iluminate de pe case. Drovii erau mândri de frumusețea artei lor, iar pentru a evidențierea ornamentele complexe ori sculpturile ființelor demonice sculptate, aceștia le luminau cu lanterne magice în permanență.

Chiar și de la distanța considerabilă de la care se afla față de complex, Dinin tot reușească distingă casa clanului Baenre, prima dintre toate clanurile Menzoberenzanului. Acest complex cuprindea douăzeci de stalagmite, colonade ce se ridicau din pământ să străpungă întunericul și vreo șase stalactite care se lăsau în jos ca niște cuțite întunecate, care te avertizau de amenințările ascunse în întunericul îndepărtat al tavanelor cavernei. Clanul Baenre a existat timp de cinci mii de ani, chiar de la ființarea Menzoberanzanului, timp în care arhitectura construcțiilor a fost continuu perfecționată. În fapt, fiecare părticică a complexului era învăluita în lumina feerică a magiei, în culori variind de la albăstruiul turnurilor periferice, până la violetul intens al cupolei centrale.

Lumina înțepătoare a vreunei lumânări, era o raritate excentrică în Ținutul Întunericului Profund și licărea numai pe la câteva ferestre ale unor case îndepărtate. Numai clericii ori vrăjitorii îndrăzneau să aprindă lumânării în acest loc, un rău necesar pentru citirea scrierilor străvechi din pergamentele lor de magice.

Acesta este Menzoberenzanul, orașul drovilor. Douăzeci de mii de elfi întunecați trăiau în aceste condiții, douăzeci de mii de suflete în slujba răului.

Un zâmbet crud trecu peste fața lui Dinin, când, gândul, îl purtă la mulțimea de soldați a căror viață va fi curmată în cursul acestei nopți.

Dinin privi Narbondel, un pilastru imens aflat în centrul orașului și care servea ca ceasornic pentru întregul Menzoberenzan. Narbondel era singurul fel prin care drovii țineau măsura trecerii timpului, în acestă lume în care dealtfel nu exista periodica schimbare zi-noapte, nici ciclicitatea anotimpurilor. La sfârșitul fiecărei „zi”, un magician-maestru desemnat, aprindea flăcări magice la baza acestui stâlp care se epuizau până seara. Acest foc era făcut intenționat să țină cât o zi de la suprafață; gradat căldura acestuia se urca de-a lungul pilastrului până când întregul stâlp se vedea ca licărind roșu în spectrul infraroșu. Acum stâlpul era întunecat, structura lui se răcise căci și magia se epuizase. Vrăjitorul trebuie să fie chiar acum la baza stâlpului, se gândi Dinin, pentru a reaprinde prin vrajă flăcările magice și a reîncepe o nouă „zi”.

Era miezul nopții, ora la care fusese fixată întâlnirea.

Dinin era departe de păianjenii de piatră și de intrarea în tunel, deplasându-se în liniște totală de-a lungul marginii cavernei Tier Breche, cautând umbrele, sau locurile reci ale pereților care-i puteau ascunde chiar și urmele vagi ale căldurii corporale care l-ar fi dat de gol. În sfârșit ajunse la Sorcere, școala magilor, unde se strecură printr-o alee îngustă aflată între peretele unui turn și peretele exterior al cavernei.

„Elev ori maestru?” se auzi o parolă șoptită.

„Numai un maestru poate să umble neîngrădit în Tier Breche, la timpul rece al lui Narbondel” răspunse Dinin.

Un personaj îmbrăcat într-o robă impunătoare înconjură arcada structurii pentru a se apropia de Dinin. Străinul se înțepenise în postura unui maestru al academiei drovilor, cu brațele în față, îndoite din coate, mâinile lipite în fața pieptului.

Acestă postură era singura care-i păruse, lui Dinin, oarecum normală. „Salutări, maestre Desfigurat”, îi semnaliză cu mâinile, în codul tăcut al drovilor, un limbaj la fel de detaliat pe cât era vorbitul cu gura. Freamătul insesizabil al mâinilor lui Dinin trădă nervozitatea acestuia, deși fața îi era mascată de un calm calculat, prezența vrăjitorului îl neliniștea mai mult ca niciodată.

„Copil secund al Do’Urdenenilor”, răspunse vrăjitorul în același limbaj tăcut al mâinilor, „mi-ai adus plata cuvenită?”

„Pentru efortul tău vei primi răsplata cuvenită”, Dinin semnaliză incisiv, regăsindu-și calmul într-o amenințarea voalată specifică temperamentului său. „Îndrăznești să te îndoiești de cuvântul Malicei Do’Urden, maica matroană a Daermon N’a’shezbaernon, al zecelea clan în ierarhia Menzonberenzanului?”

Maestrul desfigurat se aplecă în retragere, știind că a greșit. „Scuzele mele, tinere, copil secund al clanului Do’Urden”, replică rapid acesta, lăsându-se pe genunchi într-un gest de spășire. De când convenise să participe în acest complot, vrăjitorul se temea că nerăbdarea sa, îl va costa viața. Și nu era prima dată când era pedepsit de nerăbdarea lui indolenta, el fusese surprins de explozia violentă a unuia dintre experimentele lui magice, experiment care i-a ars fața în întregime, în locul acesteia nu era avea decât deformațiuni contrastând verdele-putrefactic al cărni suferinde, cu albul osaturii feței. Matroana Malice Do’Urden, recunoscută pentru abilitățile ei de a pregăti poțiuni și alifii vindecătoare, îi oferise o șansă pe care nu ar fi vrut să o rateze.

Comportamentul servil nu atinse inima neîndurătoare a lui Dinin, din nefericire clanul Do’Urden avea nevoie de acest mag. „Îți vei primii alifiile”, promise rece și calm Dinin, după ce-l vei executa pe Alton DeVir.”

„Bineînțeles”, conveni vrăjitorul. „În această noapte?”

Dinin își frecă bărbia cumpănind întrebarea, Matroana Malice îi dăduse ordinul ca Alton DeVir să fie executat chiar în ajunul luptei dintre cele două clanuri. Dar, acum, acest scenariu i se arăta ca fiind prea constrâns, pentru a fi eficient, după măsurătoarea lui. Magului desfigurat nu-i scăpase scânteia malițioasă ce se aprinse, pentru o clipă, în ochii roșii, fixați în spectrul infraroșu ai tânărului Do’Urden.

„Așteaptă până lumina calorică a Narbondelului ajunge la vârful stâlpului”, îi ordonă Dinin, în limbajul gesturilor care-i trădară și neastâmpărul cel frământa, deși fața era mai mult un zâmbet răutăcios.

„Să-i spun osânditului soarta clanului său înainte de a muri?”, întrebă vrăjitorul, sesizând accentele cruzimii intenționate din spatele instrucțiunilor lui Dinin.

„Momentul execuției”, răspunse Dinin, „să fie, pentru tânărul Alton DeVir, momentul disperării totale”.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Dinin își încălecă reptila și se grăbi pe coridoarele goale, luând un alt traseu decât cel pe care venise, care să-l ducă mai rapid în oraș. Ieșise pe partea estică a marii caverne, unde erau fermele Menzoberenzanului, loc marcat doar de câteva stalagmite anemice, dacă ar fi văzut aici nici un clan drovesc nu și-ar fi dat seama pe unde a umblat. Dinin își îndemnă reptila dea-lungul malurilor Donigartenului, iazului mic al orașului, în care se găsea o insuliță acoperită de mușchi care adăpostea o herghelie destul de mărișoară de animale asemănătoare vacilor numite rothe. Cam o sută de goblini și orci prezenți aici se ocupau de păstorit și de pescuit, îndatoriri zilnice de sclavi, iar la trecerea a drovului se aplecau obedient. Acestora le era interzis să privească în față un drov, și se fereau să privească la Dinin.

Dinin nu le-ar fi dat nici o atenție, oricum. Era prea preocupat de urgența misiunii. Când ajunse pe străzile întinse ale orașului își opinti șopârla pentru a mări viteza și trecu ca o nălucă printre clădirile clanurilor drovești locale. Se deplasă către partea sudică a orașului înspre crângul de ciuperci gigant ce împrejmuiau castelele celor mai importante clanuri din Menzoberenzan.

La o curbă abruptă aproape se lovise de un grup de patru gogorițe hoinare. Un goblin păros gigant, însărcinat cu paza acestora se opri pentru o clipă pentru a-l măsura pe drov, apoi, greoi, se dădu deoparte din fața lui.

Dinin știa că gogorițele l-au recunoscut ca fiind membru nobil al unui clanului drovesc. El era un nobil, fiu al unei preotese superioare, Do’Urden era numele clanului său. Din cei douăzeci de mii de elfi întunecați din Menzoberenzan, numai o mie erau de vița nobilă, în fapt numai odraslele celor șaizeci și șapte de clanuri recunoscute ale orașului. Restul nu aveau decât ranguri ostășești obișnuite.

Gogorițele nu erau ființe proaste. Dar acestea puteau să facă diferența între drovii de rang inferior și nobili, și cu toate că drowii nu-și purtau insignia clanului la vedere, tunsoarea distinctă și împletitura cozilor din părul alb a lui Dinin, modelele unice de culoare vineție pe fundalul negru al piwafwi-ului acestuia, dezvăluiau proveniența aristocratică a călătorului.

Urgența misiunii îl presa pe Dinin, dar nu putu totuși să nu remarce mojicia gogorițelor. Cât de rapid ar fi luat-o la goană dacă ar fi fost un membru al clanului Baenre, sau un nobil al oricăruia dintre cele șapte clanuri conducătoare, gândi el.

„O să-nvățați voi să respectați clanul Do’Urden, cât de curând!” răsufla drovul, în timp ce se întoarse și-și repezi reptila amenințător, pe direcția grupului. Gogorițele o luară la goană, către o cotitură a unei străzi laterale presărate cu înșelătoare pietre ascuțite.

Dinin găsi satisfacție și plăcere în abilitatea înnăscută a rasei drovilor de a invoca un glob de întuneric. Formă o sferă de întuneric impenetrabil, atât pentru vederea normală cât și pentru viziunea în infraroșu și o plasase în calea gogorițelor fugare. O astfel reacție era lipsită de înțelepciune, prin atenția pe care o atrăgea asupra sa, dar un moment mai târziu, când auzi căzăturile și înjurăturile gogorițelor ce se împiedicaseră orbecăind prin întuneric, se simți mai bine.

Cu mânia potolită, își reluă drumul, alegând de data acesta o rută mai bună, printre urmele emanațiilor calorice. Ca un membru al clanului aflat pe treapta a zecea în ierarhia orașului, Dinin putea să umble pe unde avea chef pe teritoriul imensei caverne fără a da socoteală cuiva, dar matroana Malice ordonase explicit, că nimeni aparținând clanului Do’Urden nu trebuia să fie văzut pe undeva în apropierea păduricii de ciuperci în acestă noapte specială.

Matroana Malice, mama lui Dinin, nu era o persoană pe care s-o superi, dar regula ca toate regulile se mai și puteau interpreta puțintel. În Menzoberenzan una singură era regula fundamentală care avea prioritate în fața oricărei alteia: să nu fi prins în faptă!

La capătul sudic al păduricii de ciuperci, drovul înflăcărat, găsise ceea ce căutase: un grup de cinci stâlpi de la podea până la tavan, care fuseseră scobiți pe dinăuntru pentru camerele unui complex legate între ele cu podețe și foișoare sculptate în stâncă ori construite din metal. Creaturi de stâncă sculptată, licărind în roșu aprins, standard pentru clădirile drovești, stăteau cocoțați la înălțime ca niște impunătoare santinele tăcute. Acesta era complexul clanului DeVir, a patra casă în ierarhia Menzoberenzanului.

O palisadă de ciuperci înalte împrejmuiau locul, fiecare a cincea, era o ciupercă țipătoare, un fel de ciuperci deosebite, folosite ca gardieni pasivi pentru că acestea scoteau un țiuit ascuțit la apropierea oricărei creaturi. Dinin păstră distanță precaut, nu vroia să declanșeze vreunul dintre acești paznici fungali pentru că știa că în spatele acestora erau și alte santinele, mult mai periculoase și letale care păzeau fortăreața. Matroana Malice era cea care pregătise contra-măsuri pentru eliminarea acestor alarme.

Un zumzet subtil plutea în aer în acestă parte a orașului. Era un fapt arhicunoscut că Matroana Ginafae a clanului DeVir căzuse din grațiile zeiței Lloth, zeița păianjen, divinitatea a tuturor drovilor și adevărată putere care stătea în spatele oricărui clan. Despre asemenea împrejurări sensibile nu se vorbea deschis în societatea drovilor, dar fiecare drov știa și se aștepta ca o un clan de rang mai mic decât aceștia, să atace clanul DeVir, cât timp era încă slăbit aflându-se în lipsa protecției magice.

Matroana Ginafae și familia acesteia era ultima care aflase că zeița lor era nemulțumită de ei – ca-n-totdeauna acesta era felul ei sucit, al haoticei Lloth – Dinin putea să vadă doar dintr-o privire aruncată exteriorului complexului DeVir că clanul dizgrațiat încă nu avuse suficient timp pentru a-și aranja o apărare adecvată. Clanul DeVir avea aproape patru sute de soldați, dintre care mulți erau reputate femei războinic, dar ceea ce Dinin vedea era nesiguranța și nervozitatea celor care făceau de gardă pe parapeți.

Zâmbetul se lărgi pe fața lui Dinin când își reaminti de propriul să clan, care, sub atenta conducerea a perfidei matroane Malice, creștea cu fiecare zi. O putere în continuă evoluție, cu trei surori, care cât de curând își vor împlini statutul de preotese superioare, cu fratele său, un vrăjitor desăvârșit și cu unchiul lui Zaknafein, un maestru desăvârșit în mânuirea armelor, cum nimeni altul în întreg Menzoberenzanul, ce se ocupa de antrenarea celor trei sute de soldați ai familiei. Clanul Do’Urden era o forță mortală eficientă capabilă să se măsoare cu clanuri situate pe trepte ierarhice superioare. Ca să nu mai vorbim de faptul că matroana Malice, spre deosebire de Matroana Ginafae, era în grația zeiței păianjen.

„Daermon N’a’shezbaernon”, răsuflă în surdină Dinin, folosind modalitatea formală de adresare, formularea străveche de adresare a clanului Do’Urden. „Al nouălea clan în Menzoberenzan!” Îi plăcu gustul pe care i-l lăsa urcarea în ierarhie.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

În cealaltă parte a orașului, într-un colț întunecat al unui complex drovesc geamurile licăreau tainic în luciri argintii la nivelul balconului strașnic ferecat. Imensele uși străjuiau reci hala principală a familiei, ornamentele se întindeau pe întreaga suprafață a acestora în simboluri mistice arahnoide ce sclipeau sub vraja suprimării sunetelor. Tocurile pe toată înălțimea de aproape șase metri pe de la până în tavan erau arcuite și se întâlneau, ca vârful unei lănci de santinelă, în tavan. Aici erau adunați, la ordin, toți membrii marcanți ai clanului Do’Urden, pentru a finaliza ultimele faze ale planului ce urma a fi pus în aplicare în cursul acestei nopți.

Pe un podium ridicat pe partea din spate a camerei de audiențe, se afla Matroana Malice, aflată în faza de finalizare a pregătirilor de naștere. Alăturea, la loc de onoare se găseau cele trei fiice ale ei, Maya, Vierna și sora ce-a mai în mare, Briza, ea era cea care de curând fusese hirotonisită ca preoteasă superioară a zeiței Lloth. Maya și Vierna păreau a fi două versiuni mai tinere ale mamei lor, suple, de statură mică, dar emanând din ființa lor putere combinată cu o viclenie atent controlată. Briza, în schimb, avea pre puțin din trăsăturile familiei. Era înaltă, mare și după standarde drovești – rotundă în umeri și șolduri. Cei care o cunoșteau ar fi zis că mărimea ei fizică, ar fi fost pe măsura și rezultat al temperamentului ei sălbatic; un trup de dimensiuni mai mici nu ar fi fost capabil să se dezlănțuie cu atâta furie și brutalitate precum o făcea ea. Aceste trăsături animalice erau definitorii pentru o preoteasă superioară, fie ea chiar și a clanului Do’Urden.

„Dinin trebuie să se-ntoarcă”, spuse Rizzen, șoțul matroanei și actualul coordonator prim al familiei, „să ne dea unda verde pentru pornirea asaltului.”

„Vom porni înainte ca Narbondel să aprindă răsăritul acestei zile!” Se răstise Briza la el cu vocea ei de bas cu un timbru penetrant ce-ți răsucea viscerele și te făcea să încremenești. Apoi cu o grimasă de autoîncântare se-ntoarse către mama ei, cerșind parcă consimțirea pentru felul în care l-a disciplinat pe mascul.

„Copilul se naște în acestă noapte”, spuse matroana Malice soțului iritat. „Pornim indiferent ce vești ne aduce Dinin.”

„E băiat”, oftă Briza, fără să facă vre-un efort ca să-și ascundă dezamăgirea, „al treilea fiu al clanului Do’Urden.”

„Care va fi sacrificat zeiței Lloth”, interveni Zaknafein, fost consort al matroanei, care acum deținea importanța poziție de maestru desăvârșit al mânuiri armelor. Talentatul luptător părea să fie chiar încântat de perspectiva sacrificiului, la fel era și Nalfein, fiul cel mare al familiei, care stătea alăturat acestuia. Nalfein fiind și cel mai în vârstă nu vroia încă un competitor pentru rangurile filiale din interiorul clanului Do’Urden, Dinin îi era îndeajuns.

„După cutumele ritualului nostru” aprobă Briza, iar roșul ochilor I se intensifică de plăcere „acesta ne va ajuta la victoria finală!”

Rizzen se foi încurcat. „Matronă Malice” îndrăzni acesta „ști care sunt greutățile nașterii. Nu ne-am putea permite… dacă ceva îți distragă atenția…”

„Îndrăznești să pui la îndoială matroana guvernantă?” Începu Briza acuzator, ducându-și mâna către mânerul biciului cu capete de șarpe care era legat, la-ndemână, la brâul acesteia și care se mișca eratic în consens cu iritarea stăpânei. Matroana Malice o opri cu un gest al mâinii.

„Tu doar urmează ordinele de luptă” îl admonestă matroana pe Rizzen. „Lasă femeile clanului să-și bată capul cu execuția părților importante ale atacului.”

Rizzen se retrase stânjenit, cu privirea în pământ.

Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Dinin ajunse în sfârșit la împrejmuirea din fier forjat îmbunătățit prin metode magice, care înconjura în partea de vest a orașului, curtea cu cele două stalagmite mici transformate în turnuri de veghe, acesta era complexul Do’Urden. Gardul împrejmuitor era din adamantin, cel mai rezistent metal posibil, împodobit cu ornamentate gravate a o sută de păianjeni ce mânuiau diferite arme, fiecare gravură fiind încrustată cu protecții și înscrieri magice. Grandioasa poartă era invidiată pentru multe clanuri drovești limitrofe, dar venind dinspre splendoarea complexelor rezidențiale din crângul de ciuperci, Dinin, nu-și putu ascunde dezamăgirea când își revăzu domiciliul. Complexul era gol, oarecum neatrăgător, asemănător pereților cavernei, cu o însemnată excepție, cea a balconului care era construit din mithril, metalul prețios al subteranelor și adamantin, metalul folosit pentru rezistența sa excepțională. Balconul se prelungea de-a lungul celui de-al doilea etaj, până la arcul porții principale. Poarta principală atât de artistic ornată era rezervată exclusiv folosirii de către nobilii drovi iar folosirea ei de către rasele inferioare era aspru pedepsită. Fiecare stâlpișor al gardului era încrustat cu o mulțime de gravuri arahnoide mistice, protejate cu vrăji, iar fiecare detaliu al complexului reflecta măiestria și grija pe care drovii o acordau măreției rasei și clanului din care făceau parte.

Clanul Do’Urden, spre deosebire de majoritatea clanurilor din Menzoberenzan, nu locuia într-o îngrămădire de stalagmite. Majoritatea structurii era construită în interiorul unei mini caverne, săpate în peretele cavernei principale, și în ciuda faptului că acest fel de construcție era structura perfectă pentru apărare, Dinin ar fi preferat ca familia sa să aibe posibilitatea de a artă mai multă măreție nobiliară.

Un soldat surescitat se grăbi să deschidă porțile pentru drovul ce se reîntorcea acasă. Dinin trecu pe lângă acesta fără să-i acorde cea mai mică atenție și se deplasă dea curmezișul curții conștient de sutele de priviri ce-l urmăreau din ascunzișuri. Soldații și sclavii clanului știau că Dinin fusese plecat într-o misiune importantă care avea de-a face cu mult anticipata bătălie a acestei nopți.

Nu exista nici o scară care să ducă la balconul silvestru de la etajul al doilea al familiei Do’Urden. Acesta era o măsură de precauție pentru a-i despărții pe nobilii de marcă ai familiei de plebe și de sclavi. Drovii nobili nu aveau nevoie de scări; o altă abilitate magică nativă, a acestor nobili, era abilitatea acestora de a levita. Fără să trebuiască să se concentreze asupra levitației, Dinin pluti cu ușurință prin aer până pe balcon.

Trecu în grabă pe sub arcada principală a intrării în clădire, și coborî dea lungul unui coridor, slab luminat, cu lumina feerică a unor făclii magice. Luminile plăpânde permiteau ochilor unui drov să se ajusteze și să vadă și în spectrul normal de vedere, iar ochii drovului trecuseră de la culoarea roșie la cea verde. Dacă luminile ar fi fost mai puternice ochii acestuia ar fi avut de suferit. Ușa masivă din alamă cu ornamente intricate era destinația drovului, dar înainte de a intra, se opri o clipă pentru a-și îngădui ochilor să se schimbe înapoi în spectrul termic. Spre deosebire de coridoare, camera nu era luminată. Acesta era camera de audiente a preoteselor superioare și antecamera dinaintea capelei familiei Do’Urden. Camerele de venerare a zeiței păianjen erau, conform ritualurilor întunecate, un loc în care nici un fel de sursă de lumină nu era tolerat.

Scurtul moment de respiro îi fu deajuns drovului pentru a se pregăti pentru întrevedere și intră, în capelă, trecând abrupt pe lângă cele două gărzi femei rămase perplexe și se apropie fără ezitare, cu o îndrăzneală aproape obraznică de matroana casei, mama sa. Toate cel trei fiice ale familiei se încordară la aroganța și înfumurarea fratelui lor. Să intre fără permisiune!?… Dinin se juca cu focul ca de obicei, iar asta le făcu să le sară muștarul. Ce bine le-ar fi părut să fi fost el cel sacrificat!

Oricât de mult îi plăcea să joace periculos, Dinin nu putea să ignore mișcările amenințătoare ale celor trei surori Vierna, Maya și Briza. Find femei, aveau o înălțime și o putere mai mare decât a sa, iar în folosirea mârșavei magii drovești și a armelor cu care se antrenau o viață întreagă le făceau extrem de periculoase. Dinin privea cum extensiile vrăjite, mortalele capuri de șerpi de la capetele biciurilor, se agitau anticipând pedeapsa pe care o vor aplica. Aceste arme aveau mânerele din adamantin, dar coardele biciurilor se mișcau ca niște șerpi vii. Biciul Brizei, în mod deosebit, era un instrument sinistru cu șase șerpi, terminații, ce se agitau și se zvârcoleau la centura la care erau purtate. Briza era prima când era vorba de aplicarea unei pedepse.

Cu toate acestea, matroana Malice, părea amuzată de fumurile Lui Dinin. Băiatul secund al familiei știa să întindă coarda după măsura ei și spre amuzamentul ei, și-i trecea cu vederea pentru că la îndeplinirea ordinelor ei acesta se dovedea eficient, iar obediență lui era ireproșabilă.

Dinin se desfăta malițios, pe ascuns, bazându-se pe calmul de pe față matroanei, care contrasta flagrant cu fețele de un roșu aprins al surorilor lui. „Totul e pregătit”, îi spuse acesta. „Clanul DeVir e îngrămădit în interiorul complexului, cu excepția lui Alton, bineînțeles, aflat în mod imprudent, la Școala de magie.”

„Te-ai întâlnit cu Desfiguratul?” Întrebă matroana Malice.

„La Academie a fost o noapte calmă,” răspunse Dinin. „Întâlnirea a avut sorți de izbândă”

„Și-a dat acordul pentru aranjamentul nostru?”

„Treaba cu Alton DeVir e rezolvată”, chicoti răutăcios Dinin. Apoi își aduse aminte de mica modificare pe care a adus-o înțelegerii pe care a plănuit-o matroana Malice. El întârziase execuția lui Alton, doar de dragul plăcerii personale, de a urâți soarta acestuia, adăugând un strop de cruzime proprie. Apoi Dinin își reaminti și faptul că preotesele superioare ale Zeiței Lloth aveau talentul neplăcut de a putea să pătrundă în mintea cuiva și de a citi gândurile acestuia.

„Alton va muri în acestă noapte”, completă grăbit Dinin, liniștindu-le încă înainte ca acestea să îl cerceteze mental pentru detalii.

„Excelent,” mârâi Briza. Dinin răsuflă ușurat în surdină bucurându-se că scăpase de scanare.

„Să începem comuniunea” porunci matroana Malice spre bucuria fiicelor ei nerăbdătoare.

Cei patru drovi masculi se puseră pe poziții, fiecare îngenunchind în fața uneia dintre femei: Rizzen în fața lui Malice, Zaknafein la Briza, Nelfein în față Mayei, iar Dinin împerecheat cu Vierna. Preotesele incantau la unison atingând cu mâna fruntea soldatului din fața ei pentru ai cerceta atașamentele.

„Vezi-ți lungul nasului,” î-l admonestă matroana Malice pe Dinin, după ce ceremonia incantației luă sfârșit. Apoi se strâmbă de la durerea unei noi contracții prenatale. „Să înceapă hora!”

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx

În mai puțin de o oră, Zaknafein și Briza erau, împreună, pe balconul de deasupra intrării în complexul Do’Urden. Sub aceștia, la nivelul inferior, în curte, se afla batalionul doi și trei din unitatea militară a familiei, unde Rizzen și Nalfein se frământau surescitați. Aceștia erau îmbrăcați în armuri din piele și metal, cu ornamente prinse în chingi la încheieturi. Scopul acestor armuri era, în principal, de a camufla forma distinctivă a corpului soldaților pentru viziunea termică a privirii drovilor atacați. Detașamentul lui Dinin, trupa inițiatoare a atacului, trupă care includea o sută de goblini sclavi, era demult plecat.

„După acestă seara toți vor ști cât suntem de puternici și se vor teme de noi”, zise Briza. „Nimeni nu ar fi suspectat clanul de pe treapta a zecea a ierarhiei orașului pentru îndrăzneala de a ataca un clan atât de puternic cum e clanul DeVir. Când zvonul șoptit al realizărilor acestei seri se va răspândi, până și clanul Baenre va fi auzi de noi, Daermon N’a’shezbaernon!”

Briza se aplecară peste marginea balconului pentru a observa mișcarea celor două detașamente, aranjamentele în grupe care plecau pe trasee diferite, urmând ca toate acestea să se întâlnească la crângul de ciuperci din apropierea complexului celor cinci stalagmite a familiei DeVir.

Zaknafein privi din spate fiica cea mare a matroanei Malice, nedorindu-și altceva decât să-i înfigă un pumnal în spate. Ca întotdeauna, mintea strategică a soldatului experimentat îl ținea în frâu, oricât de mare era plăcerea acestuia de mânuire a instrumentelor tăioase.

„Ai adus piesele” întrebă Briza, arătându-i lui Zak ceva mai mut respect decât atunci când se afla în prezența protectoare a matroanei. Zak, nu era decât un bărbat-drov, un mascul, drov de rând, căruia i se permise să poarte numele clanului pentru că odată îi servise Matroanei Malice ca soț și chiar fusese odată coordonator general al clanului. Cu toate că nu mai deținea acestă funcție înaltă, Briza se temea să i se pună pe partea proastă. Zak era maestru absolut al mânuirii armelor, de statură înaltă, cu musculatură bine conturată, formată în urmă mânuirii armelor. Era chiar mai puternic decât majoritatea femeilor drov, iar acei care au avut ocazia să-l vadă dezlănțuindu-și măiestria, în luptă, nu se îndoiau de faptul că era excelența războinică întruchipată, învingând în luptă pe oricine, femeie ori bărbat, nu doar în interiorul clanului ci din întreg Menzoberenzanul. Briza și mama ei, erau amândouă preotese superioare ale zeiței păianjen, și în afara acestora Zaknafein cu înnăscutul lui talent letal, erau așii familiei Do’Urden.

Zak își ridică gluga și scoase o pungă de la brâu pe care o deschise pentru a scoate câteva obiecte mici și sferice, din ceramică.

Briza zâmbi crud și-și frecă mâinile „Surpriza asta n-are să-i placă, Matroanei Ginafae”, spuse în șoaptă.

Zak îi întoarse zâmbetul și se-ntoarse să privească plecarea trupelor. Nimic nu-i era mai plăcut maestrului armurier decât lichidarea elfilor întunecați, mai ales a clericilor zeiței Lloth.

„Pregătește-te” îi zise Briza după câteva minute.

Zak își aranjă părul des ce i se lăsase peste față, cu ochii închiși strâns. Briza își scoase încet bagheta, începând psalmodierea ce avea să activeze instrumentul. Îl atinse pe Zak pe un umăr, apoi pe celălalt, apoi îl ținu nemișcat deasupra capului acestuia.

Zak simți curgerea rece ce se scurgea pe el ca un lichid magic, impregnându-i hainele, armura, chiar și carnea, până când el și toate hainele de pe el se răciseră la o temperatură joasă, uniformă. Zak ura fiorii de gheată ai magiei – își închipuia că așa trebuiau să se simtă și fiorii morții- dar știa că sub protecția magiei reci el era invizibil viziunii termice drovești, el era rece, precum stânca ținutului veșnic întunecat, tăcut, nevăzut, letal.

Zak își deschise ochii și-și scutură mâinile, flexându-și degetele pentru a se asigura că încă mai pot fi folosite cu acuratețe în executarea profesiei sale. Privi apoi la Briza, care se afla deja în mijlocul celei de-a doua incantații, invocarea! Acesta avea să mai dureze o vreme așa că Zak se sprijinii de perete gândindu-se din nou la plăcerile pe care i le aducea misiunea sa, ignorând orice risc. Ce prevăzătoare fu matroana Malice lăsând toți clericii familiei DeVir pe seama lui.

„S-a făcut,” anunță Briza după alte câteva minute. Privirea lui Zak fu condusă în sus, către întunecimea de sub tavanul obscur al imensei caverne.

Zak observă ingeniozitatea vrăjii Brizei, un curent de aer călduț, ce se apropia, în nuanțe gălbui, diferit de aerul normal al cavernei. Un curent de aer însuflețit.

Ființa, o creatură elementală invocată dintr-o dimensiune eterică, se învârtejea plutind chiar pe marginea balconului, așteptând obedient poruncile celei care o invocase.

Zak nu ezită nici o clipă. Intră în interiorul transparent al creaturii eterice, lăsând-o să-l cuprindă și să-l susțină plutind în aer.

Briza îl salută încă o dată și expediase servila creatură în misiune, cu un „spor la muncă” pentru Zak, care nu-i mai auzise cuvintele, creatura și pasagerul își luaseră deja zborul.

Zak chicoti gândindu-se în sinea lui la ironia spuselor ei, în timp ce zbura pe deasupra haoticul oraș Menzoberanzan. Ea își dorea, la fel de mult că și Zak, moartea clericilor clanului DeVir, dar fiecare avea motivele lui. Lăsând la o parte complicațiile, Zak ar fi fost la fel de încântat de uciderea clericilor clanului Do’Urden.

Maestrul armurier puse mâna pe una din săbiile sale din adamantit. Acesta era o armă drovească, îmbunătățită prin vrăji ce o făceau nespus de ascuțită, iar ascuțișul era întărit cu descântece mortale. „Spor la muncă” își șopti singur. Dacă ar fi știut Briza cu cât spor muncea…

Capitolul 2

Căderea clanului DeVir

Dinin privi cu satisfacție cum orice gogoriță rătăcită pe străzi, și orice altă creatură din multitudinea de rase subterane ce alcătuiau Menzoberenzanul, inclusiv drovii, se dădeau în grabă din fața lui. De data asta, băiatul secund al clanului Do’Urden, nu era singur. Aproape șaizeci de soldați din armata familiei erau încolonați în spatele său. În urma acestora, tot într-un aranjament militar mărșăluiau cam fără entuziasm, o sută de sclavi de luptă, din rasele inferioare, goblini, orci și gogorițe.

Nu exista nici o îndoială în mintea nimănui în ceea ce privește asemenea convoaie soldățești, Un clan mărșăluia către câmpul de luptă. Un astfel de eveniment nu era unul frecvent pe străzile orașului, dar nici surprinzător nu mai era. Nici o pauză n-a durat niciodată mai mult de zece ani între asemenea evenimente. Când vremurile sunt liniștite, drovi nu fac decât să plănuiască și să comploteze. Clanurile drovești avansează în ierarhia orașului prin eliminarea unuia de pe treptele superioare acestuia.

Acestă acțiune era un procedeu riscant, pentru că toți nobilii familiei atacate trebuiau eliminați rapid, fără cruțare. Dacă un singur nobil al familiei atacate supraviețuia și putea să depună plângere la Consiliul Conducător împotriva atacatorilor, respectivul clan agresor era exterminat prin forțele așa-zisul sistem justițiar drovesc.

Dacă incursiunea era executată la perfecție, nici un fel de decizie nu se lua împotriva atacatorilor. Tot orașul, chiar și consiliul de conducere, format matroanele guvernante ale celor opt prime clanuri ale orașului, aplaudau respectiva schimbare, lăudând curajul și eficacitatea execuției raidului. În afara nobililor clanului, nimeni nu putea să scoată un cuvânt în apărarea clanului eliminat, dealtfel nimeni nu dorea o astfel de complicație.

Dinin, conform planului, luă un traseu ocolitor, pentru a nu lăsa vreo urmă care să lege distrugerea clanului DeVir, de clanul său. O jumătate de oră mai târziu, pentru a doua oară în acestă noapte, el se strecură pe partea sudică a crângul de ciuperci pentru a ajunge la grupul de cinci stalagmite ale complexului DeVir. Soldații drovi îl urmau îndeaproape nerăbdători, pregătindu-și armele și analizând structurile din fața lor.

Sclavii se mișcau cu încetineală. Mulți se uitau împrejur pentru o portiță de scăpare, să dea bir cu fugiții. Știau ce-i așteaptă, soarta lor fusese decisă, erau carne de tun. Dar cum teama de tratamentele drovilor era mai mare decât frica de moarte, executau ordinele drovilor fără împotrivire. Fiecare ieșire din Menzoberenzan era păzită de gărzi strașnice, n-aveau unde să fugă. Fiecare fusese cel puțin odată martor la o „reeducare”. Brutalitatea torturilor drovești te reprogramau la obediență totală numai la vederea tratamentelor ce se aplicau sclavilor prinși și, până la urmă, toți erau prinși. La comanda lui Dinin fiecare își ocupă poziția în jurul gardului de ciuperci.

Dinin își introduse mâna într-un buzunar mare pentru a scoate o bucată de metal cald. Cu acesta obiect roșu intens în spectru infraroșu, el dădu trei semnale, în spate, trupelor lui Rizzen și Nalfein. Apoi cu obișnuita lui înfumurare îl aruncă învârtit în aer pentru a o prinde cu buzunarul în care căldura acestui obiect era camuflată. Recunoscând semnalul rotitor, plutonul de drovi de sub comanda lui Dinin, puseră săgeți descântate, în minusculele lor arbalete de mână și ochiră țintele încredințate fiecăruia.

Nu toate erau sentinele dar, din cinci ciuperci, una sigur era santinelă-țipătoare. Pentru suprimarea acestora drovii aveau pregătite săgeți descântate ce le atenua semnalizările sonore. Aceste descântece era o vrajă atât de puternică încât puteau să amuțească chiar și răgetul unui dragon. „ … doi, … trei” număra Dinin semnalizând vizual ritmul tragerilor, căci nici un sunet n-ar fi putut fi auzit de sub camuflajul vrăjii tăcerii mormântale ce fusese conjurată de preotese, pentru a ascunde mișcările trupei inițiatoare a asaltului. Își imagină clicul care s-ar fi auzit în clipa când corzile arbaletei de pe mâna sa eliberau micile săgeți descântate. Trupa lui făcu înconjurul complexului și eliminară prima linie a apărării cu aceste săgeți amuțitoare.

De cealaltă parte a Menzoberenzanului, matroana Malice, fiicele ei și alte patru dintre preotesele familiei erau adunate în cercul profan, venerând zeița Lloth. Stăteau prosternate în cercul de opt persoane, în jurul unui idol ce reprezenta zeitatea arahnoidă subterană, sculptată într-o piatră prețioasă în forma unui păianjen cu multe caracteristici drovești. Prin acestă aranjament ele cereau sprijinul zeități Lloth, în bătălia lor. Malice stătea în față, așezată pe un scaun înclinat, potrivit pentru nașterea ce urma să aibă loc, durerile nașterii nu erau o complicație pentru care Loth putea fi amânată ori din fața căreia puteai să te scuzi de absență. Briza și Vierna era alături de ea, iar Briza o ține a de mână pentru conectarea cu mama ei.

Acest grup select incanta la unison, iar fiecare membru se concentra pentru își aduna puterile magice într-o singură vrajă ofensivă.

Un moment mai târziu, Vierna, care era în legătură telepatică cu Dinin, primi vestea că trupele se aflau pe poziții și gata de atac, iar cercul celor opt preotese Do’Urden dezlănțui primul val de energie mentală, distrugătoare, trimis către mentalul preoteselor clanului DeVir.

Matroana Ginafae, cele două fete ale acesteia, și cei cinci clerici coordonatori ai trupelor erau adunați împreună în antecamerele întunecoase ale complexului celor cinci stalagmite. Aceștia se adunau în fiecare noapte într-o venerare solemnă, încă din momentul de când matroana Ginafae aflase de nenorocirea ce se abătuse asupra clanului lor, dezaprobul zeiței Lloth. Ginafae știa foarte bine cât de vulnerabil îi era clanul în asemene momente, iar acestă disgrație era un pericol continuu la adresa clanului, cel puțin până nu găsea o modalitate de a reintra în grațiile zeiței păianjen. În Menzoberenzan mai erau încă șaizeci și șase de clanuri, dintre care cel puțin douăzeci aveau capacitatea și ar avea curajul, ori imboldul mișelesc de a ataca clanul DeVir într-un moment atât de defavorizant. Clericii familiei erau îngrijorați, presimțeau cumva că în acestă noapte se va întâmpla ceva nefast.

Ginafae fusese prima care simți efectele devastatoare ale exploziei mentale reci, și-n confuzia simțurilor, se bâlbâi în mijlocul rugăciunii de iertare. Ceilalți clerici ai clanului DeVir, o priviră speriați, uimiți de scăparea verbală a matroanei, anticipând confirmarea presimțirilor lor.

„Suntem atacați” le spuse Ginafae. Capul îi pulsa de durere, simțindu-l sunând ca o clopotniță dezacordată sub formidabilul atac concentrat.

A doua semnalizare pe care o dădu Dinin, puse trupele de sclavi în mișcare. Aflați încă sub protecția vrăjii ce le ascundea zgomotele, ei luară cu asalt gardul de santinele fungale, tăind drum larg, cu armele lor masive cu lame late. Băiatul secund al familiei Do’Urden privea cu plăcere cât de ușor puteau sa pătrundă în curtea clanului DeVir, când acesta se afla neprotejată de zeitatea arahnoidă. „Nu-s chiar atât de infailibili” șopti el în surdină sculpturilor de piatră care singurii martori, muți și nemișcați pe parapereții înalți ai complexului. Aceste statui îi părură a fi de nezdruncinat, imbatabile, cu numai câteva ore mai înainte, la prima vizită. Iar acum păreau să privească întreaga scenă neputincioase.

Dinin recunoscu semnele adrenalinei în surescitarea abia controlată, a soldaților drovi din jurul lui. Pofta nesățioasă de sânge a drovilor era stimulată de proximitatea luptei. Când și când se mai vedea câte o explozie în rândul trupelor de sclavi, acțiunea vreunei mine defensive călcată de vreun ghinionist. Băiatul secund și ceilalți drovi nu făceau decât să râdă arogant, la o asemenea priveliște. În armata clanului Do’Urden, rostul trupelor din rasele inferioare era de a fi carne de tun, fiind folosite în mod exclusiv pentru deminarea terenului ori declanșarea capcanelor defensive din jurul complexului atacat, aceștia nu trebuiau decât să deschidă calea pentru drovi, moment care marca începerea cu adevărat a confruntării.

Gardul de ciuperci defensive era culcat la pământ, surpriza atacului reușise. Soldații clanului DeVir întâlniră în lupta primele rânduri de sclavi de luptă ale armatei atacatoare. Dinin abia dacă își ridicase mâna pentru a semnaliza atacul trupei sale de drovi, când cei șaizeci de drovi inițiară asaltul drovesc. Fețele acestora erau contorsionate de plăcerea feroce, de cruzimea setei de sânge. Armele fluturau mânuite cu o eficacitate letală.

Aceștia își opreau asaltul la marginea norilor întunecați, și le ocoleau, având în minte sarcinile ce le-au fost trasate dinainte de luptă. Orice drov, de rând sau nobil, avea anumite abilități magice. Una din acestea era aceea de a conjura, de a crea, un nor de întuneric perpetuu în jurul celui atacat, de felul celui folosit mai devreme, de Dinin, împotriva gogorițelor insolente, iar acestă abilitate o avea chiar și cel mai neîndemânatic dintre drovi. Cu acest fel de nori de întuneric absolut era înțesată curtea clanului atacat.

Cu toate precauțiile și secretul asupra atacului, clanul Do’Urden știa că raidul era supravegheat de multe priviri anonime. Martorii nu erau o problemă, aceștia nu puteau ori nu ar fi vrut să se implice în identificarea ulterioară a atacatorilor. Dar obiceiul și legile cereau ca o astfel întreprindere distructivă, să fie executată disimulat, în mare taină, nu pe față, aceasta era metoda și obiceiul de război a luptătorilor drovi. Într-o clipită, locația celor cinci stalagmite s-a transformat într-o pată întunecată, în peisajul culorilor aprinse în spectrul caloric ale hipnoticului oraș Menzoberenzan.

Rizzen se apropie de Dinin, cel mai tânăr dintre fiii clanului. „Felicitări” spuse el în limbajul codat al mâinilor. „Și Nalfein a reușit să intre prin spate!”

„Vom avea o victorie rapidă” replică în aceeași manieră înfumuratul Dinin, „dacă matroana Ginafae și clericii acesteia sunt ținuți în lesă…”

„Ai încredere în matroana Malice” fu răspunsul lui Rizzen, bătând încurajator umerii fiului său, apoi intră prin breșa făcuta de acesta în curtea complexului.

Deasupra complexului DeVir, Zaknafein stătea plutind în interiorul puternicului servant aerial conjurat de Briza pentru el și privea rece și calculat desfășurarea evenimentelor de dedesubt. Din acestă locație strategică, Zak avea viziunea magică a servantului și putea să vadă în interiorul norilor de întuneric și să audă inclusiv acolo unde tăcerea era impusă prin vrăji ale suprimării zgomotelor. Trupele lui Dinin, erau decimate, fiind primele trupe drovești care au pătruns în complex, ele aveau de întâmpinat apărători la fiecare cotitura, la fiecare deschidere ori parapet defensiv numărul celor de sub comanda lui scădeau.

Nalfein vrăjitorul familiei și detașamentul său de clerici experți în vrăjitorii de luptă, pătrunse prin spatele complexului. Vrăji cu fulgere și sfere magice de acid, conjurate, loveau la baza complexului DeVir, lovind deopotrivă trupele adverse cât și trupele proprii de sclavi-sacrificiu, carnea de tun, a familiei Do’Urden.

În curtea din față Rizzen și Dinin comandau trupele de elită ale clanului Do’Urden. Loth îi favoriza pe aceștia, iar Zak putea să observe acest avantaj în toiul luptelor, pentru că atacul soldaților lui era mai rapid și mai eficace decât cel al trupelor adverse, țintele erau lovite cu mai multă acuratețe. În câteva minute bătălia se mutase în interiorul celor cinci stalagmite.

Zak își scutură mâinile de amorțeala rece a vrăjii ce-l camufla, și-și direcționă servantul aerial înspre câmpul de bătălie. Pluti ușor alunecând în aerul încărcat de emanațiile războiului până pe terasa camerelor superioare din stalagmita principală a complexului. În aceeași clipă fu întâmpinat de doi gardieni, dintre care unul era o femelă-războinic. Fracțiunea de secundă cât aceștia au ezitat să atace, cât să identifice cine sau ce era acestă formă cețoasă, abia vizibilă, i-a costat viața.

Dacă ar fi știut că au de-a face cu Zaknafein Do’Urden, maestrul tuturor armelor, ar fi știut cât de inevitabilă fusese moartea lor în preajma acestui talentat asasin.

Biciul lui Zak a fulgerat, prinzând în îmbrățișarea mortală și sfârtecând gâtul femelei, iar cu spada din cealaltă mâna a trasat multiple linii fulgerate prin aer, unele pentru a para loviturile gărzi, altele pentru a tăia adânc în trupul bărbatului. Apoi cu o ultimă mișcare dublă finaliză lupta și printr-o zvâcnire a mâinii trase de bici, decapitând trupul legat al femeii, iar din inerția mișcării lovi cu piciorul toracele soldatului sfărâmându-l și aruncându-l pe acesta, peste parapet, până la nivelul inferior, unde se strivi de pământ.

Zak intră în interiorul complexului, unde alte gărzi se repeziră să-l atace. Toate căzură, ucise, la picioarele lui.

Zak aluneca dea-lungul pereților curbați ai interiorului stalactitei, sângele răcit ce-i curgea prin vene îi dădea senzația că era una cu pereți cavernei. Soldați ai clanului DeVir treceau pe lângă el, grăbindu-se să ajungă la nivelele inferioare pentru a forma apărarea familiei împotriva acestor invadatori feroce, care cuceriseră deja nivelul inferior al fiecărei stalagmite, iar doi dintre cei cinci stâlpi fuseseră cuceriți în întregime.

Zak era invizibil soldaților, mișcările lor nu erau o amenințare pentru el, zgomotele luptei, sunetele săbiilor ce se loveau una de cealaltă ori de oasele ce le zdrobeau, comenzi strigate, țipetele celor în agonia morții, toate acestea, nu erau decât zgomote de fundal, pe care le ignora, el își focalizase atenția la misiunea sa, depistarea țintei sale, vocile preoteselor reunite în incantații și lingușiri plăcute zeiței Lloth.

Un coridor gol îi atrase atenția, pereții acestuia erau sculptați în întregime cu motive arahnoide deosebit de detaliate, care ducea către centrul coloanei în care se afla. La fel ca în complexul Do’Urden, acest coridor ducea la o ușă dublă bogat împodobită cu păianjeni sculptați în baasorelief. „Aici trebuie să fie” își șopti în barbă Zak, cu un zâmbet rău-prevestitor.

Un păianjen gigant sări peste el din ascunzătoarea acestuia de pe partea stângă a coridorului.

Zak se aruncă la pământ și de sub acesta îl lovi în pântece, cu picioarele, aruncându-l peste cap și continuându-și mișcarea cu o rostogolire rapidă, înfipse sabia adânc în trupul chitinos al abominabilei insecte. Lichidele calzi și lipicioase îl împroșcară pe războinic în față, lăsând insecta să se zbată în spasmele morții.

„Sigur” își șopti în barbă Zak, ștergându-și lichidul vâscos de pe față, „aici trebuie să fie cuibul viperelor” și împingând păianjenul, înapoi în ascunzătoarea sa, se înghesui lângă acesta sperând că nimeni nu văzuse lupta de mai-înainte.

După zgomotele luptei Zak a putut să-și dea seamă că lupta se apropia de etajul în care se afla și el. Cu tot dezavantajul de care era marcat, clanul DeVir părea, totuși, să-și fi organizat apărarea, și se părea că reușea să țină piept atacatorilor.

„Malice, acum” șopti Zak sperând că Briza cu care era îl legătura magic-senzorială îi va simți neliniștea, „să nu ne ratăm clipa!”

Acasă, în antecamera clericală a clanului Do’Urden, Matroana Malice și subordonații acesteia continuau să atace mental clericii clanului DeVir având binecuvântarea zeității Loth, care s-a lăsat înduplecată de lingușirile acestora, familia DeVir se afla în defensivă. Vrăjile atacatoare erau atât de puternice încât una dintre preotesele, din cercul celor opt al familiei DeVir, fusese răpusă de puterea insinuațiilor Brizei și zăcea moartă la picioarele matroanei Ginafae.

Dar momentul de avantaj trecuse și bătălia părea să fie la egalitate. Matroana Malice se zbătea în durerile facerii, abia putându-se să se concentreze, iar fără glasul ei puterea cercului ei clerical era slăbită. La stânga matroanei se afla Briza care-i strângea mâna atât de puternic încât acesta se răcise. Acesta era singura parte rece a trupului matroanei, pulsând de căldură. Briza număra contracțiile, privind părul alb al viitorului membru al familiei și calculă momentul nașterii. Tehnica prin care durerile nașterii erau aruncate prin vrajă asupra unui clan rival nu mai fusese încercată niciodată, era numai o legendă veche. Briza știa că reușita luptei depindea de acest factor important.

Timpul era potrivit pentru incantație. Începu să rostească, mai întâi în șoaptă la urechea mamei abominabila vrajă.

Matroana Malice repetă vraja, controlându-și respirația, și concentrându-și durerea agoniei în putere malefică.

„Dinnen douward ma brechen tol” incantă Briza.

„Dinnen douward . . . maaa . . . brechen to” mârâii Malice, atât de intensă era concentrarea acesteia încât nici nu știa că-și mușcase buza și sângera.

Capul copilului ieși din nou, iar de data asta nu se mai retrase. Venea pe lume copilul!

Briza tremura de emoție, abia dacă putea să-și reamintească incantația. Șopti partea finală a incantației în urechea mamei, aproape temându-se de urmările vrăjii.

Malice respiră adânc adunând putere pentru finalizarea incantației. Putea să simtă freamătul magiei la fel de intens precum simțea durerea dilatațiilor. Pentru fiicele ei, ce stăteau în cerc în jurul idolului, ea părea să fie o formă roșie cețoasă, în spectrul caloric, durerea și mânia se amestecau în dârele de transpirație de pe față și erau la fel de roșii precum sângele pe suprafața albă a zăpezii.

„Abec” reluă matroana, simțind creșterea exponențială a intensității durerilor. „Abec” reîncepu ea apoi simți fulgerarea fierbinte ce forța trupul să i se deschidă pentru trupul copilului ce se năștea, durerea era intensă, dublată numai de clipa extatică a nașterii. “Abec dj’n’a’BREG DOUWARD” țipă matroana împingând din toate puterile ei trupul copilului înspre deschiderea dureroasă din trupul ei, fapt ce-i intensifică durerea dilatării până la maximul suportabil de un drov, în același timp direcționând mental explozia de durere în atacul mental. Dezlănțuirea puterii magice reuși să doboare de pe picioare chiar și clericii propriului ei clan.

Magia invocată de matroana Malice amplificată prin durere, lovi clanul DeVir cu o putere explozivă absolut malefică, distrugând chiar și idolul Loth, din capela familiei, ușile săriseră din locul lor contorsionându-se ca niște fire de plastilină; matroana Ginafae și ceilalți clerici ai familiei ei fuseseră aruncați de pământ.

Zak își scutură capul nevenindu-i să creadă puterea atacului magic care aruncase cât colo ușile capelei. „Asta da lovitură, Malice” gândi el ieșind din ascunzătoarea lui și dădu buzna în capelă. Folosindu-se de vederea în spectrul termic memoră pozițiile celor șapte siluete din încăpere ce se zbăteau să se ridice și își trase capișonul peste față, acoperindu-și ochii.

Precaut Zak aruncă la picioarele femelelor și sparse o mică sferă ceramică pe care Briza i-o înmânase pentru acest moment. Din sfera spartă o bucată de hârtie se ivi, hârtie îmbibată de o vrajă care o făcea să strălucească precum lumina zilei.

Ochii preoteselor relaxați în întuneric, centrați în spectrul caloric, fuseseră sfâșiați de durere, agonia era provocată de brusca izbucnire luminoasă. Zbieretele de durere erau urmărite numai de pașii fantomatici ai lui Zak care zâmbea larg de sub capișon de fiecare dată când spada sa mușca adânc în carnea drovească.

Din întuneric se auzi începutul unei incantații din capătul îndepărtat al camerei, iar Zak știu că o preoteasă superioară și-a revenit suficient pentru a fi periculoasă. Dar maestrul armurier nu avea nevoie să vadă în întuneric pentru a-și nimeri ținta și cu o trosnitură de bici direcționată înspre cea care incanta, smulse limba acesteia. Acesta fusese matroana Ginafae, timpul ei se scursese.

Briza așeză nou-născutul pe spatele idolului-păianjen și ridică pumnalul ceremonial, oprindu-se, pentru o clipă, cât pentru a admira măiestria cu care, cruzimea, fusese încrustată în metalul acestuia. Garda avea forma unui păianjen a cărui opt picioare erau încovoiate într-un mănunchi spinos ce-i ținea loc de lamă. Briza ridică ustensila diabolică deasupra pieptului copilului. „Dă nume copilului”, ceru acesta mamei. „Suverana Zeiță Păianjen nu va accepta ofranda dacă copilul nu are un nume!!!!!”

Matroana Malice își ridică capul încercând să înțeleagă vrerea fiicei ei. Matroana își concentrase toate puterile în vrajă și în naștere, iar acum era atât de obosită încât abia dacă era coerentă. „Dă nume copilului” țipă Briza într-o fervoare religioasă neînduplecată. Vroia să hrănească numaidecât nesățioasă zeitate Loth.

„Suntem aproape de sfârșit” spuse Dinin fratelui său când se întâlniră în una dintre camerele unuia dintre stâlpii inferiori ai incintei deVir. Rizzen conduce trupele către ultimele nivele și cred că și misiunea lui Zaknafein a fost îndeplinită.”

„Două regimente ale clanului DeVir și-au părăsit vechii comandanți și ne-au jurat credință” îi răspunse Nalfein.

„Văd sfârșitul și se adaptează” râse Dinin. „Nu le pasă de clanul pe care îl servesc, acum fac orice ca să-și salveze pielea. Atacul nostru a reușit!”

„Am fost prea eficienți în execuție, nimeni nu o să se bage în treaba noastră să ne acuze de ceva ‘ce n-am făcut’ ”, apostrofă Nalfein ironic. „Acum Do’Urden Daermon N’a’shezbaernon e al nouălea clan al Menzoberenzanului, iar pe DeViri… să-i ia dracu!”

„Ai grijă!” strigă Dinin subit, cu privirea plină de oroare peste umărul fratelui său. Nalfein reacționa instantaneu, răsucindu-se să-și primească atacatorul din față numai pentru a-și lăsa spatele descoperit adevăratului adversar. Cu o clipă prea târziu Nalfein își dădu seama de înșelătorie, spada lui Dinin îl străpunse. Dinin puse capul pe umărul fratelui său privind triumfător în ochii acestuia, asigurându-se că viață îl părăsește iremediabil.

„Prea eficient în execuție pentru ca oricine să mă acuze de ceva ce ‘n-am făcut’” repetă Dinin ca un ecou vorbele fratelui său în derâdere. Dădu drumul trupului lipsit de viață, Acum Dinin e primul și favoritul clanului Do’Urden, iar pe Nelafein să-l ia dracu!”

„Drizzt,” răsuflă matroana Malice „numele copilului e Drizzt!”

Briza strânse cu încredere mânerul pumnalului și începu incantarea ritualului de sacrificare. „Stăpână păianjen, primește acest copil…” începu ea cu un rânjet larg pe față, care-i trăda sângeroasa placere de a ucide. Ridică pumnalul pentru lovitura fatală. „Drizzt Do’urden tu ești ofranda noastră de mulțumire, plata pentru vic…”

„Așteaptă!” strigă Maya de pe marginea încăperii. Conexiunea acesteia cu Nalfein se întrerupse brusc. Un singur lucru putea să însemne, „Nalfein a fost ucis”, decretă ea.”Acest copil nu mai e al treilea copil al familiei, cum cere ritualul.”

Vierna își privi intens sora. În aceeași clipă în care Maya simțise moartea lui Nalfein, ea, din conexiunea ei cu Dinin, simțise o puternică emoție din partea acestuia. Încântare? Vierna își duse gânditor un deget la buze, întrebându-se dacă nu cumva Dinin era asasinul fratelui său.

Briza încă mai ținea pumnalul de sacrificiu pe pieptul nou-născutului, dorindu-și să continue sacrificarea acestuia.

„Am promis Stăpânei păianjen al treilea copil al clanului” scrâșni Maya printre dinți „al treilea a fost trimis acesteia”.

„Dar nu prin sacrificare…” se răsti Briza.

Vierna trase din umeri. „Dacă Stăpâna la chemat la ea pe Nalfein, înseamnă că pe acesta la dorit. Să trimitem altceva decât a fost chemat ar însemna să-i nesocotim poftele și astfel să chemăm o nenorocire asupra noastră.”

„Dar să nu-i oferim ce-am promis ar fi încă și mai rău!” Insistă Briza.

„Atunci continuă sacrificarea” răspunse Maya. Briza strânse bine pumnalul și reîncepu ritualul.

„Ajunge!” ordonă matroana Malice, ridicându-se singură de pe tron. „Loth e mulțumită, victoria e a noastră. Faceți deci bună primire fratelui vostru, noului membru al familiei Do’Urden.”

„Bah, e doar un mascul” spuse Briza plină de dezgust îndepărtându-se de altarul de sacrificiu și de copil.

„Data viitoare vom face încă și mai bine” chicoti matroana Malice cu toate că se-ntreba dacă într-adevăr va mai fi o „dată viitoare”. Nu mai avea mult și împlinea al cincilea centenar, iar elfii-drovi nu erau foarte prolifici la reînnoit generațiile. Pe Briza o avuse la prima tinerețe, pe când avea abia o sută de ani, iar în următoarele patru centenare ea făcuse numai cinci odrasle. Chiar și acest copil, Drizzt, fusese o surpriză, căci nu se așteptase să mai fie fertilă.

„Ajunge cu visele trecutului” își comandă obosită Malice. „E suficient timp pentru toate.” Malice se lăsă apoi moale în tronul ei confortabil și se abandonă viselor viitorului, vise de măreție binemeritată, de creștere a puterii ei malefice.

Zaknafein se plimba pe coridoarele construcției principale a complexului DeVir, pelerina de invizibilitate o ținea pe mână relaxat, iar armele sale biciul și spada se aflau la centură. Din când în când se mai auzeau zăngănitul vreunui duel îndepărtat, dar acesta era rapid redusă la tăcere. Clanul Do’Urden fusese victorios „în lupta dreaptă”, al zecelea clan învinsese al patrulea. Singurul lucru care mai rămăsese era de a șterge orice dovadă a implicării lor directe. Un grup de femei drov de rang inferior mergea dea-lungul coridoarelor ocupându-se de vindecarea membrilor răniți ai clanului lor ori de reanimarea celor care nu mai puteau fi recuperați astfel încât nimeni din clanul Do’Urden să nu fie găsit la locul faptei. Acasă la complexul Do’Urden aceste cadavre animate, a căror trupuri mai puteau fi „reparate” vor fi transformate în zombi și vor fi folosiți la muncile clanului până când putrezire trupurilor acestora îi va face inutilizabili.

Zak își întoarse privirea cu o grimasă de dezgust tot mai intens pe măsură ce aceste femei-preotese se deplasau din încăpere în încăpere pentru a reanima și a prelungi lungul rând al membrilor clanului ce se întorceau înapoi acasă ca și cadavre ambulante lipsite de voință, ori viață…

Pe cât de dezgustător i se părea lui Zak aceste grupuri sordide, următoarele era încă și mai respingătoare. Preotese ale clanului Do’Urden urmate de câte un pluton înarmat parcurgeau toate coridoarele, încăperile, toate posibilele locașuri ascunse, iar cu ajutorul vrăjilor de detecție aveau misiunea de a găsi ascunzătorile supraviețuitorilor clanului DeVir. Un asemenea grup se oprise pe coridor doar la câțiva pași de maestrul armurier, preotesei i se întoarseră ochii în orbite când vraja o atenționă de detecția unei astfel de ascunzători. Cu mâinile întinse în față ei ea pipăia suprafața peretelui căci degetele ei macabre erau atrase de carnea de drov asemenea unei vergele ce cauta apa.

„Aici!” se pronunță acesta, arătând înspre o ușă falsă ascunsă în ornamentele peretelui. Soldații au prins să dărâme locul cu zelul oarb al unei haite de fiare turbate asmuțite de o mână cu o inteligență malefică. Înăuntru într-un ungher se aflau odraslele clanului DeVir, de vârstă prea mică pentru a participa la lupte. Aceștia erau nobili, nu niște drovi de-rând. Aceștia nu puteau să fie lăsați în viață.

Zak își grăbii pasul ca să nu vadă scena oribilă, dar auzi țipătul ascuțit al copiilor în timp ce soldații îi măcelăreau extaziați de spectacolul țipetelor lor. Maestrul armurier trebui să-și transforme pasul grăbit într-o fugă oarbă. O luă subit după primul colț al coridorului aproape împiedicându-se de Dinin și Rizzen.

„Nalfein e mort” decretă placid Rizzen. Zak își întoarse pieziș privirea înspre cel mai tânăr dintre fiii familiei, Dinin.

„Am ucis soldații DeVir, care au comis faptă” inseră grăbit tânărul scrutat, fără să-și ascundă rânjetul de bucurie arogantă.

Zak avea ceva experiență în fcitirea atitudinilor arogante al drovilor, având și el o vârstă de aproape patru sute de ani, nu putea fi dus de nas atât de ușor. Rolul acestora nobili și frați ai familiei era în spatele liniilor de luptă, în spatele a câtorva rânduri de gărzi loiale între ei și orice soldat inamic. Până să le fi venit și lor rândul la lupta cu drovii inamici majoritatea soldaților adverși ori muriseră ori se predaseră schimbându-și rapid loialitatea de la de clanul de pierzător, la acea a celui învingător. Zak, chiar se îndoia, că oricare dintre cei doi frați participaseră la vreo luptă adevărată cu soldați DeVir.

„Descrierea carnagiului din capela distrusă s-a răspândit ca un fulger în rândul trupelor” îl lăudă Rizzen pe maestrul armelor. „Măiestria ta în mânuirea armelor nu e întrecută decât de cruzimea cu care le folosești în acțiune”. Zak îi întoarse o privire urâtă plină de dispreț și-și văzu de drum. Rizzen era actualul partener al matroanei Malice, o scurtă prezență într-un lung rând, atât și nimic mai mult. Când Malice se va sătura de el are să-l degradeze înapoi la rangul de soldat de rând, și are să rămână fără numele clanului, fără protecțiile și privilegiile nobiliare actuale, ori poate, matroana se va debarasa de el pur și simplu. Zak nu se simțea dator cu respect partenerului temporar, de pat, al matroanei.

Zak se pierdu dealungul coridoarelor întunecate, apoi ieși afară din complex pe porțile principale. Afară, vraja întunericului de nepătruns și al liniștii mormântale cu care fusese înconjurat complexul DeVir, nu mai ce se epuizase. Începeau zorile unei noi dimineții obscure, și în ciuda schimbărilor ce se petrecuseră în toiul nopții nimic nu se schimbase, se părea că nimic nu poate schimba întunecatele căi ale Menzoberenzanului.

Zak trecuse de gardul de santinele fungale distrus, inutile acum, îndepărtându-se înspre partea estică a orașului, acolo unde era un deal, un loc din care putea să vadă totul ca-n palmă. Aici se lipise pământului. Ochii lui urmăreau mișcarea liniștită dar arogantă a trupelor clanului care mărșăluiau conduși de cei doi șefi desemnați, Rizzen și Dinin, urmați de preotese, soldați apoi vreo două duzini de drovi zombificați. În luptă fuseseră pierdute aproape toate trupele de sclavi ale clanului însă rândurile de sclavi părăsind complexul distrus era acum mai lung decât la venire. Numărul sclavilor era acum dublu și în jur de cincizeci de soldați drovi juraseră credință noilor stăpâni încă de la începerea atacurilor. Credința acestor trădători le va fi încercată prin interogatorii conduse de preotese prin vrăji puternice pentru a se hotărî dacă aceștia le erau într-adevăr loiali. Probabil vor trece aceste teste până la ultimul. Drovii erau creaturi a căror primă calitate era supraviețuirea nu întruparea unor principii etice. Soldaților li se va da o nouă identitate și vor fi ținuți în interiorul complexului Do’Urden vreo câteva luni până când dispariția clanului DeVir va fi dată uitării.

Zak nu se grăbi să-i urmeze așa cum ar fi trebuit. Se retrase înspre o văioagă izolată, dintr-o pădurice de ciuperci unde se lăsă obosit, pe spate, pe un covor moale de mușchi și își lăsă privirea să contemple înălțimile întunecate ale cerului de piatră al Menzoberenzanului. Ochii lui nu vedeau decât întunecimea care nu mai avea capăt, o păcură care nu făcea altceva decât să se întindă la infinit în întunericul fără margini, asemănătoare felului în care își simțea mersul prin viața personală, existența sa de zi cu zi.

Ar fi fost prudent să tacă în acele momente, era un neinvitat în partea aceea a orașului unde numai clanurile cele mai puternice și vicioase își făceau veacul. Întreținu chiar idea unui martor al vorbelor lui, același martor ascuns și tăcut care a urmărit din umbră căderea clanului DeVir, același martor care s-a delectat în sângerosul spectacol nocturn. Însă în urma carnagiului unei asemenea nopți Zak nu-și putea reține emoțiile.

Glasul spart se înălță ca o inutilă, chemare șoptită către o zeitate surdă, aflată dincolo de… existența întunecată a neamului său întunecat. „Care e rostul meu în acestă lume; de ce-a îmbrăcat spiritul meu trup întunecat într-o lume întunecată?”. Singurul răspuns posibil era litania cu care se mângâia ca și-n alte dăți, aceeași scuză în fața atrocităților comise. „La lumina culoarea pielii mele e neagră, dar în întunericul din mine o văd strălucind ca o lumină albă, strălucitoare precum… ura intensă, ce-o am față de acest fel de viață”.

„Voi avea vreodată curajul să plec din acestă lume, din acest loc întunecat, să-mi declar deschis gândurile, să mă leapăd de nemerniciile neamului în mijlocul căruia m-am născut? Unde oare există o lume care să nu se lase sedusă de foloasele parșivității, de depravarea nerușinată, de lăcomia de câștig prin orice mijloc, pentru că vreau să o apropii de mine.”

„Sunt… Zaknafein Do’Urden, un elf negru, dar… departe sunt de a fi un drov, n-a fost alegerea mea, nici gândurile și nici faptele mele nu vor să fie drovești. Nimeni de aici nu e în stare să mă vadă așa cum sunt cu adevărat… cu toții vă revărsați pe umerii aceștia îmbătrâniți povara negurii, moștenirea transmisă de milenii a întunecatului oraș, Menzoberenzan.” Ignorând orice fel de pericol, maestrul armurier se ridică în picioare și strigă „Ce naiba ești tu, Mezoberenzanule?”

Câteva momente mai târziu, după ce doar liniștea nopții i-a răspuns cu tăcerea mormântală, Zak își scutură ultimii fiori de gheață ai vrajei de lupta cu care fusese camuflat de Briza, acesta doar îi înțepa tăcut mușchii istoviți. Își regăsii consolarea într-o mângâiere absentă a armei ce-i atârna la brâu, biciul cu care smulsese limba spurcată unei matroane a acestui oraș dement.

Capitolul trei: Ochii copilului

Masoj, era doar un tânăr ucenic-de-vrăjitor și la ce experiență într-ale magiei avea, nu era decât copilu’ care șterge praful și… mătură după. Momentan acesta se sustrăgea, ca de obicei, de la atribuțiile primite, stând sprijinit în mătură, ascuns după un colț, privind după drovul de viță nobilă, studentul Alton DeVir, care intrase în camera din turnul cel înalt. Masonj aproape că-l compătimea pe acest student, care era nevoit să aibă de-a face, față-n față, cu Desfiguratul. Cu toate acestea nu putea să nu simtă fiori de emoție josnică anticipând conflictul din spatele ușilor închise, pe care decise că îl va spiona în ascuns. Astfel el se prefăcu că-și ia misia în serios, măturând coridorul de-a lungu, pentru ca ușurel să se apropie de respectiva ușă.

„M-ați chemat, maestre Desfigurat”, se repetă Alton DeVir ca să fie auzit de maestrul prefăcut distras. Studentul strângea din ochi și își ținea mâna în fața ochilor pentru a se feri de lumina incandescentă a luminărilor ce ardeau în încăpere. Alton își schimba greutatea de pe un picior pe celălalt, incomod, așteptând în umbra pe care trupul maestrului îl proiecta sumbru pe podea.

Aplecat peste zapisuri și oale, la masă, maestrul stătea cu spatele la tânărul DeVir. Poate ar fi mai bine dacă m-aș descotorosi de el rapid, fără complicații, cântării maestrul în gândul său. Doar că vraja pe care o pregătea ucide instantaneu, iar acesta nu ar mai afla de soarta fatală a familiei sale, după cum fuseră instrucțiunile pe care I le lăsase Dinin. Dar riscul era prea mare, mai bine să-l execute rapid.

„M-ați che…” Alton tuși din nou, în timp ce precaut încerca să studieze situația în care era implicat. Nu era la ordinea zilei ca o astfel de chemare-invitație să se facă la adresa cabinetului privat al unui profesor al Academiei chiar înainte de începerea orelor.

Din momentul în care primise invitația, Alton se temuse că picase la vreun test. O astfel de boacănă i-ar putea fi fatală în absolvirea Vrăjitoriei, școala de magie. Era aproape de terminarea școlii, iar căderea în dizgrația chiar și a unui singur profesor te putea duce la picarea examenului final.

După cum își amintea se descurcase destul de bine la orele Desfiguratului, i se păruse chiar că era favoritul acestui profesor din întreaga clasă. Poate ca acestă invitație nu e decât pentru al felicita pentru trecerea examenului? Puțin probabil, își domoli speranțele deșarte Aton. Studenții erau foarte rar felicitați de profesorii Academiei, iar el nu era chiar atât de bun.

Apoi, Alton, realiză că maestrul de fapt se afla în mijlocul rostirii unei vrăji. Părul i se ridică pe șira spinării. Dintr-o dată posibilul ghinion școlar în care credea că se afla se transformase într-un adevărat pericol personal, intuind că acestă întâlnire nu avea nimic de-a face cu cursurile lui în Academie. Alton își înfipse cu putere picioarele în podea în timp ce mușchii i se tensionaseră în acord cu îndemnul pe care ani de-a rândul în Academie li se baga studenților în cap cu parul, o lecție care îi ținea pe drovi în viață într-o societate dedicată adorării haosului: să fi pregătit întotdeauna, pentru orice!

Ușile explodară în față spionului lipit de ele cu urechea de ele. Masonj fu trăsnit de peretele opus, de suflul exploziei împreuna cu fărâmături și schije expulzate din camera distrusă. Cu toată durerea pe care o încasase, Masoj, simțea că spectacolul meritase efortul, iar vânătăile erau o plăcere bonus care intensificau excitația pe care i-o producea situația. Adrenalina îi năpădise în vine când îl observă pe Alton DeVir ieșind împiedecat din încăpere. Spatele și mâna stângă zdrumicate ale acestuia, fumegau abundent, iar pe fața studentului răvășit de explozie era întipărită cea mai intensă grimasă de durere și teroare pe care Masoj a văzut-o vreodată.

Alton se împiedică și aproape căzu ca un sac pe pardoseala coridorului, dar își transformase căzătura într-o rotire pruin care își continuă fuga împiedicată vrând să se depărteze cât mai rapid de profesorul ucigaș. Reuși să se piardă după cotitura coridorului arcuit exact în momentul în care Desfiguratul ieși din cameră. Acesta înjură printre dinți mânios că ratase ținta, gândindu-se la urmele care ar putea să-i dea de gol afacerile extra-academice. Se gândi rapid la un mod de a voala cele petrecute, mai întâi trebuia să înlocuiască ușa distrusă. „Curăță mizeria asta” se răsti la Masoj care acum stătea ca de obicei, gură cască sprijinit relaxat în matură.

Masoj își pleca rapid privirea și se apucă de adunat resturile exploziei. Privi cu coada ochiului la maestrul care își continuă urmărirea fugitivului, apoi precaut se luă după el. Nu avea de gând să rateze sfârșitul unui spectacol atât de interesant. Nobilul student Alton DeVir era cu siguranță pierdut, abia dacă se putea deplasa în condiția lui. Masoj nu avea de gând să rămână pe dinafara unei asemenea finalizări.

Încăperea în care pătrunse Alton, era încă și mai luminată decât cancelaria din care scăpase ca prin urechile acului, „s-o ia naiba de lumină” înjură, trecând prin încăpere spre următoarea ușă care ducea în antreu, cea mai de jos încăpere a locuinței Desfiguratului. Dacă ar reuși să iasă de aici, afară, în curtea Academiei, ar avea o șansă să întoarcă situația împotriva Maestrului.

Lumea lui Alton era întunericul străzilor orașului Menzoberenzan în timp ce încăperile Desfiguratului erau luminate. Munca acestuia îi cerea de multe ori citirea unor pergamente vechi, cu vrăji secrete, pentru care avea nevoie de lumină, astfel acesta se obișnuise să vadă mai mult în spectrul luminos, mai puțin în spectrul caloric, iar ca să se obișnuiască cu lumina, în majoritatea încăperilor sale erau multe lumânări aprinse. Antreul era mobilat cu mobilier vechi, partea bună era că o singură lumânare lumina acestă încăpere. Alton se grăbi spre ușa de ieșire, prinse clanța și o apăsă. Acesta se mișcase ușor, dar ușa nu se deschise nici când o lovi cu umărul. O izbucnire de scântei magice care îl aruncase la pământ. Ușa fusese descântată cu vrăji, să nu poată fi deschidă.

„Să ia naiba locul ăsta” înjură Alton. Magia de blocare era puternică. Învățaseră la ore o vrajă care să desfacă o asemenea vrajă, dar se îndoia că puterea pe care el o putea pune în vraja lui era suficient de puternica pentru a desface vraja unui maestru. Spaima prin care trecea amplificară gândurile care dintr-o dată izbucniră clar în mintea sa. „Degeaba fugi, Alton DeVir” bubui în derâdere vocea maestrului, care era încă în camera alăturată „te chinui degeaba, prelungești inevitabilul!”

„Ba să te ia naiba și pe tine blestematule” îi răspunse în surdină acesta. Alton nu reușea să-și aducă aminte de vraja de deschidere. Căuta în disperare prin cameră o alternativă, o altă cale de ieșire.

În mijlocul încăperii, pe perete se afla ceva bizar care îi atrase privirea, aproape ascunsă între două dulapuri mari. Alton trebui să se îndepărteze de perete pentru a vedea mai bine despre ce e vorba, dar lumina îi arse ochii, intrase în conul de lumină al lumânării, care-i afecta vedera distorsionând și mai mult imaginea văzută, ochii lui se tot chinuiau să se schimbe între spectrul vizibil și cel caloric, dezorientându-l încă și mai mult. În spectrul termic, nu putea să distingă decât o vagă sclipire ovală în respectivul loc, care se contura pe culoarea uniformă a peretelui. Să fie o altă ușă? Speranța deșartă înflorii în sufletul acestuia. Se întoarse rapid în centrul camerei și-și forța ochii sa treacă în spectrul luminii vizibile pentru a vedea obiectul mai bine. După ce ochii i se ajustaseră tresării pentru că ceea ce văzu în fața lui era propria persoană, un Alton DeVir confuz și speriat. Nu era nici o ușă, nici un fel de trapă ascunsă în perete care să ducă la vreo cameră secretă. Ceea ce vedea era propria reflexie în cadrul camerei în care se afla. În cincizeci și cinci de ani, cât avea Alton, acesta nu mai văzuse un asemenea obiect, cu toate că auzise de la maeștrii vrăjitori de existența unui asemenea dispozitiv ciudat. Era vorba de o oglindă.

Zgomotele din afara camerei îi reaminti tânărului faptul că Desfiguratul se aproape de el. Știa ce avea de făcut. Își lăsă capul în piept și sprintă înspre oglindă. În mintea lui speră ca acestă oglinda să fie una magică, un portal care să-l teleporteze într-o altă locație, fie și o dimensiune paralela, ori măcar afară din încăpere. Simți valul de adrenalină cu fiecare pas înspre magicul obiect de pe perete, ca în următoarea secundă să simtă numai impactul cu peretele, trupul său ricoșând înapoi împreună cu bucăți zburătoare de oglindă spartă, și moartea inevitabila a ultimei lui speranțe.

Era numai o oglindă simplă, un obiect fără magie.

„Fii atentă ce ochi are” șopti Vierna Mayei când luă noul membru al clanului Do’Urden la examinat. Într-adevăr ochii copilului erau deosebiți, cu toate că nou-născutul ieșise doar de o oră din pântecele mamei lui avea deja ochii deschiși și urmărea mișcarea din jurul lui. În irisul ochilor acestuia era prezentă obișnuita culoare roșie, specifică vederii în spectrul caloric, cum o avea orice drov, dar în plus, acest copil avea și irizații de albastru ceea ce făcea culoarea ochilor acestuia să aibă o nuanța violet.

„Oare e orb?” întrebă Maya.

„Dacă-i orb, n-a scăpat de sacrificarea închinată păianjenilor”. Briza se uită la copil cu o poftă renăscută. Elfii întunericului, drovii, nu lăsă în viață copi născuți cu defecte.

„Nu e orb” interveni Vierna, iar pentru a-și susține judecată trecu mâna prin fața copilului, apoi declamă trimfătoare „îmi urmărește mâna”.

Maya constată adevărul Viernei. Se aplecă să studieze mai îndeaproape fața și ochii acestui copil straniu. „Ce vezi cu ochii ăia, tinere Drizzt Do’Urden?” întrebă cu voce domoală acesta, dar nu din grijă pentru copil, ci din grijă pentru posibila răbufnire de mânie mamei, care stătuse adormită în tronul de la capul idolului arahnoid, iar dăduse semne de trezire.

„Vezi ceva ce noi nu putem vedea?”

Bucăți de oglindă spartă se fisurau cu zgomot, sub trupul lui Alton, săpând adânc în trupul flasc al tânărului, în timp ce acesta încercă din răsputeri să se ridice de pe jos. „Ce mai contează câteva găuri în plus” gândi tânărul.

„Oglinda mea!” se auzi icnetul de supărare al Desfiguratului. Alton ridică privirea la maestrul mânios și indignat în același timp. Cât de înalt i se părea acum maestrul, cât de mare și puternic părea profesorul, delimitat de lumina lumânării ce lumina în spatele acestuia. „Magnific doar prin simpla prezență” spuse tânărul extaziat și în același timp alienat în propria-i teroare.

Alton simți plutirea substanței magice lipindu-se de el. Excreția de pânză de păianjen îl prindea în strânsoare lipindu-i-se de trup și ancorându-l de perete, de scaune și de tot ce se atingea. Tânărul încercă un salt și o răsucire în afara substanței, dar era prea târziu. Substanța se lipise prea bine de el, nu era decât o muscă prinsă în plasa lipicioasă a unui păianjen flămând.

„Primaj-dată ești vinovat de distrugerea ușii cabinetului meu” țipă la el cu zăduf maestrul, iar acum te-ai pus să-mi spargi și oglinda? Poți tu să-ți închipui prin ce cazne a trebuit eu să trec ca să fac rost de un asemenea obiect?

Alton își scutură capul puternic, nu pentru a-i răspunde, ci pentru își elibera fața din substanța lipicioasă.

„Ce nu te-ai oprit locului, să fi lăsat vraja să-și facă efectul letal, acum nu te-ai fi chinuit. O eliminare fără năbădăi! Durerile acestea ar fi fost evitate” îl apostrofă pedagogic maestrul dezgustat de zbaterile tânărului.

„De ce?” gâlgâi Alton scuipând din gură substanța lipicioasă ce continua să-l cuprindă. „De ce mă lichidezi, ce ți-am făcut?”

„Din cauză că mi-ai spart oglinda!” îi răspunse în derâdere desfiguratul.

Nu avea nici un sens ce spunea, desigur oglinda fusese sparta după atacul inițial, dar ce conta o astfel de scuză în față unui maestru, gândi Alton. Tânărul știa că soarta lui era hotărâtă, totuși nu renunță.

„Ști din ce clan fac parte, clanul DeVir?” îi striga cu indignare „al patrulea clan în ierarhia orașului. Matroana Ginafae n-o să se bucure când va afla ce-ai făcut și va afla, matroana are în arsenal și modalități neconvenționale de a afla adevărul, când va reintra în grația lui Loth va afla, va fi vai de tine!”

„Clanul DeVir?” îi râse în nas Desfiguratul. Poate că, până la urmă, cererea lui Dinin de al distruge mental înaintea morții era o idee bună, acest obraznic îi spărsese totuși oglinda, merita să fie pedepsit.

„Al patrulea clan? Prostovane!” scuipă încă o dată Alton.

„Îngâmfat obraznic” chicoti desfiguratul. „Clanul DeVir nu mai e al patrulea, nici al cincilea, nu mai e…deloc, prostovane”

Alton se prăbuși sub greutatea cuvintelor, numai rezistența magiei lipicioase îl ținea în picioare. Să fie adevărat, ce naiba bolborosea maestrul?

„Sunt cu toții… lichidați” îl tachină în continuare plin de bucurie răutăcioasă maestrul. „Faimoasa matroană Ginafae se află mai aproape de grația zeiței Loth decât poți să-ți închipui”. Oroarea începu să se arate pe fața tânărului, iar asta îl făcu pe maestru să triumfe. „Sunt morți, cu toții” îi mai trânti în fața, încă o dată, pentru efect. „Cu excepția sărăcuțului de Alton, care, vai, supraviețuiește evenimentului numai pentru a afla de acestă neplăcută situație prea târziu ca să mai poată face ceva. Dar ca să vezi hibă, defapt nimeni dintr-un clan lichidat nu supraviețuiește unui astfel de atac, vai ce scăpare. Ce-ar fi să remediem acestă bubiță chiar acum?” și maestrul ridică amenințător bagheta magică pentru o ultimă vrajă letală.

„Cine!?!” strigă Alton.

Desfiguratul se oprii descumpănit părând sa nu înțeleagă întrebarea tânărului.

„Care clan a îndrăznit să atace?” se clarifică Alton „ce alianțe de clanuri a atacat complexul DeVir?”

„Într-adevăr trebuia să-ți spun cine e călăul” replică desfiguratul, „Poate că e dreptul tău, ultima dorință dinaintea morții, dar…” un zâmbet crud se întinse larg pe fața desfigurată, „… dar, mi-ai spart oglinda!” se înfurie brusc, „n-ai de cât să mori fără să știi, prostovane! N-ai decât să tragi de limbă pe cine vrei, pe cealaltă lume!”

Postura maestrului deveni deodată impunătoare, nu mai arăta a profesor, era un mag care recita versete într-o limbă a vrăjilor care era cu mult peste capacitatea de înțelegere a tânărului student. Aerul din încăpere se răci la recitarea spurcatei vrăji. Cuvintele erau atât de malefice încât îți îngheța sângele în vine doar la auzul lor. Limbajul diabolic al arcanei întunericului era prea avansat în adâncimile minții întunecate pentru a-l putea asculta de pe băncile școlii. Tânărul Alton se simțea paralizat de ochii magului, care emanau atâta ură încât păreau a fi deschideri directe către infern. Rostirea era atât de abjectă încât făcea ca trupul magului să vibreze sub presiunea puterii întunecate, care era greu de controlat chiar și pentru el, și chiar în momentul finalizării acesteia magul tresării cu o scuturătură bruscă. Desfiguratul cazu la pământ și muri la picioarele studentului.

Alton urmări uimit, cusătura glugii maestrului ce ducea până în spatele capului, acolo de unde se vedea coada unei săgeți. Săgeata otrăvită încă mai zbârnâia din cauza impactului. Privirea studentului își continuă scrutinul pentru a se oprii în centrul camerei unde, calm, stătea tânărul asistent, sprijinit în mătura sa.

„Faină armă, maestre Desfigurat”, jubilă Masoj răsucind în mâini o arbaletă pentru două mâini, frumos ornamentată. Aruncă o privire răutăcioasă către Alton și puse încă o săgeată în ea.

Matroana Malice se ridică fără ajutor din tronul ei și se proțăpi în picioare. „Dați-vă la o parte” se răsti la fiicele ei. Maya și Vierna se retrăseseră de lângă copil.

„Priviți ce ochi are” îndrăzni Vierna, „sunt atât de… neobișnuiți.”

Matroana studie copilul, totul i se păru în regulă, iar asta era bine pentru că fiul cel mare al familiei, Nalfein era mort. Acest copil va avea o treabă grea în a umple papucii neprețuitului său frate.

„Ochii lui” se repetă Vierna. Matroana îi aruncă o privire fioroasă care o amuți, dar se aplecă să privească mai bine pentru ce se tot agitau fetele.

„Vinețiu?” spuse uimită acesta. Niciodată nu mai auzise de așa ceva.

„Nu e orb” se băgă Maya în seamă văzând supărarea ce se ivea pe chipul mamaie ei.

„Aduceți-mi o lumânare” ordonă Malice „să vedem cum reacționează acești ochi la lumină”

Maya și Vierna reacționară automat îndreptându-se amândouă înspre dulapul cu obiecte sacre, dar Briza li se băgă în față. „Numai o preoteasă superioară poate să atingă obiecte sacre” le reaminti acesta pe un ton amenințător, apoi se întoarse rapid, băgă mâna în dulap și scoase o singură lumânare roșie pe jumătate arsă. Clericii își astupaseră ochi, iar matroana Malice fixă cu mâna capul copilului și-i astupă ochii, în timp ce Briza aprindea lumânarea. Acesta făcu doar o flacără minusculă suficientă însă pentru a fi deranjant de strălucitoare și dureroasă pentru ochii unui drov.

„Adu lumina mai aproape” porunci matroana după câteva momente cât avu nevoie pentru a-și adapta privirea. Briza apropie lumânarea de Drizzt, iar matroana își retrase mâna treptat de pe fața acestuia.

„Nu plânge” remarcă Briza uimită de faptul că un copil putea să suporte o lumină atât de înțepătoarea.

„Hm, tot vinețiu!?” bolborosi matroana nedând nici o atenție șușotelilor fiicelor ei. „În ambele spectre, caloric și vizual, culoarea ochilor rămâne neschimbată, violet”.

Vierna icni ciudat când se uită din nou la micul copil cu ochii vineții.

„E fratele tău” matroana îi reaminti acesteia interpretând zgomotul scos ca pe un semn al intenției ei malefice. „Când are să fie adult, iar acești ochi au să te săgeteze în același fel cum o faci tu acuma, să-ți aduci aminte că acesta e fratele tău.”

Vierna își strânse limba între dinți, orice replica ar fi dat s-ar fi întors împotriva ei mai târziu. Matroane Malice era vestită pentru aventurile ei de noapte, cu aproape toți masculii drovi ai gărzii armate, ba seducea chiar și soldați ai altor clanuri pentru ai încartirui pe ascunselea în armata ei. Cine se credea, să-i dea lecții de morală și buna purtare? Vierna își mușcă buza în tăcere și speră că nici Briza și nici Malice nu îi citiseră mintea în acel moment.

În Menzoberenzan să gândești asemenea zvonuri scandaloase la adresa unei preotese superioare, era o ofensă pentru care erai executat pe loc.

Matroana Malice își îngustă ochii, iar Vierna crezu că fusese descoperită. „Educația acestui copil îți revine ție!”

„Dar Maya e mezina” protestă ușor Vierna. Eu aș putea să ating nivelul de preoteasă superioară curând, dacă aș mai avea timp pentru un studiu intensificat”

„Poate, dacă… frați cu niciodată” îi reaminti matroana. „Fă bine, ia copilul și ocupă-te de el, cum ți-am poruncit. Învață-l comportamentul, obiceiurile noastre, cum trebuie să vorbească și ce trebuie să facă pentru a fi un prinț folositor clanului Do”Urden”

„Mă pot ocupa eu de el” se oferi Briza, în timp ce mâna ei se apropie instinctiv de mânerul biciului cu capete de șarpe, „mie îmi place, foarte mult, să le arăt masculilor care e locul lor în acestă lume.”

Malice îi răspunse prompt. „Tu ești o preoteasă superioară, ai însărcinări mai importante decât educația unui purtător de furtun inghinal”. Apoi îi zise Viernei „Copilul e al tău spre creștere; fă bine și nu mă dezamăgi! Lecțiile pe care trebuie să i le predai lui Drizzt, sunt acele pe care și tu trebuie să le bagi la cap, regulile care trebuie urmate în lumea noastră. Acest exercițiu de educație maternală te va ajuta în educația ta de mare preoteasă”. Matroana făcu o pauză ca Vierna să poată vedea partea bună a cereri ei, apoi pe un ton vădit amenințător continuă „Poate… te va ajuta, în schimb, dac nu faci ce ți-am zis, deznodământul tău e garantat, ne-am înțeles!”

Vierna oftă dar își ținu gura închisă, obedient. Povara pe care i-o punea în cârcă matroana îi vor mânca majoritatea timpului pentru cel puțin zece ani. Viernei nu-i plăcea un astfel de viitor, ea legată de acest copil pe următorii zece ani… Din păcate alternativa, mânia matroanei Malice Do’Urden, era inimaginabil mai sumbră.

Alton suflă din nou pânză ce-i acoperise gura. „Tu… nu ești decât un neica-nimenea, un asistent ucenic, ce interes ai tu în…”

„… în al lichida pe maestru?” îl completă Masoj. „În nici un caz nu am făcut-o ca să-ți scot ție pielea la liman” se răsti ucenicul scuipând cadavrul desfiguratului.

„Uită-te la mine, sunt un prinț, fiu nobil al clanului de pe treapta a șasea în ierarhie și trebuie să-i mătur ăstuia podelele”.

„Hun’ett” îi întrerupse raționamentul Alton „pe locul al șaselea e clanul Hun’ett.”

Tinerelul ucenic își duse mâna la gură gânditor. „Stai puțin” își reaminti el de situația creată în evenimentul anterior. „De fapt suntem al cincilea clan, acum cu DeViri eliminați”.

„Nu încă! Cât trăiesc eu…” mârâi Alton.

„Mda, să rectificăm acest lucru” zise Masoj reglând pârghiile arbaletei.

Alton se zbătu furios, iar acestă mișcare îl îngropă și mai adânc în pânza lipicioasă. Să fi omorât chiar de un maestru era stupid, dar să fi eliminat de un paj fără minte, ce moarte rușinoasă.

„Cred că ar trebui să-ți mulțumesc” spuse Masonj „Plănuisem de-o vreme să-i fac felul”

„De ce” îl presă Alton. „Știi ce riscuri te pasc pentru eliminarea unui profesor al Vrăjitoriei? Familia ta te-a pus ucenic-servitor ca să înveți ceva, asta e legea, nu ai cum să te scoți din așa ceva. Ce naiba ai avut de împărțit cu profesorul tău personal?”

„E un dobitoc nu profesor!” exclamă Masoj. „De patru ani îi fac sluj, mi-am rupt spinarea pentru el, orice mi-a cerut. I-am curățat bocancii. I-am preparat alifiile pentru fața lui scârboasa! Orice pentru maestrul meu, dar crezi că a văzut ceva, a fost mulțumit vreodată pentru tot efortul pe care-l făceam?” Masoj mai scuipă o dată pe cadavrul maestrului, apoi continuă vorbind mai degrabă cu sine decât cu Alton. „Nimic nu-i suficient de bun pentru tine, spurcăciune! Nobilii care doresc cu adevărat să devină vrăjitori au privilegiul de a putea fi angajați ca ucenici lângă un mag, ca să învețe de la un vrăjitor adevărat. Ai avantajul să înveți vrăji încă înainte de a avea vârsta necesară de a fi admis în Vrăjitoria”

„Așa e obiceiul”, îl întrerupse Alton „și eu am fost ucenic la…”

„N-ai făcut decât să-mi interzici orice vrajă!” se lamentă Masoj ignorând întreruperea, „vroia sa mă forțeze să intru în rahatul ăla de școala a spadasinilor, școala bătăușilor Melee-Magthere! Voi împlini douăzeci și cinci de ani peste două săptămâni și nu mai învățat nimic.” Masoj își ridică privirea abătută de la cadavrul rece, și reacționă de parcă numai acuma îl observă pe Alton. „E numai vina ta că ești mort”, continuă acesta „ ca să vezi, oportunitatea răsplătește pe cel care n-o scapă când apare. O ceartă între student și maestru care s-a sfârșit cu moartea amândurora… Nu e ca și cum ar fi fost prima oară când se-ntâmplă așa ceva. Nimeni n-o să investigheze în detaliu o ceartă stupidă, bah, detalii. Presupun că trebuie să-ți mulțumesc Alton DeVir, drov al unui clan inexistent.” Masonj făcu o plecăciune largă, vădit teatrală. „iar înainte de a muri”

„stai, așteptă, de ce te pripești. Nu ai nimic de câștigat din moartea mea.”

„În afară de un alibiu? N-am fost aici, nu știu nimic!”

„Dar ai un alibiu, pe care putem să-l îmbunătățim!”

„Continuă”, Masoj nu avea nici un motiv să se grăbească. Desfiguratul era mort iar vraja unui maestru era extra durabilă. Substanța lipicioasă are să-l mai tină prins încă o vreme pe DeVir.

„Eliberează-mă întâi” îi ceru lingușitor.

„Mă crezi prost, poate maestrul avea dreptate eliminându-te, un idiot mai puțin!”

Alton se făcu că n-aude insulta, pentru că minorul era în avantaj, plus o arbaletă mortală.

„Eliberează-mă, iar eu mă voi ocupa de Desfigurat”, se explică acesta. Moartea unui maestru va ridica suspiciuni, există riscuri, dar dacă maestrul nu e mort…”

„Și ăsta ce e?” întrebă Masoj lovind cadavrul maestrului

„Îl vom arde” îi răspunse Alton, speranța supraviețuirii înflorise în mintea lui. „Poate că acesta e cadavrul lui Alton DeVir” insinuă grăbit, „Clanul DeVir oricum nu mai există, nimeni nu va investiga această moarte subită, nimeni care să-l caute, ori să se răzbune pe tine”. Masoj îl privea sceptic.

„Desfiguratul era aproape un pustnic” își calculă Alton șansele. „Sunt aproape de absolvirea academiei, mă descurc să predau fundamentele vrăjitoriei după treizeci de ani de studiu”

„Și ce-mi iese mie din asta?”

Alton răbufni și aproape se îngropă total în substanța în care era prins. Răspunsul i se păru atât de simplu încât reacția aproape îl costase viața, tocmai acum când era atât de aproape de mal. „Un profesor maestru în Vrăjitoria pe care să-l ai ca mentor. Unul care-ți poate ușura anii de studiu în magie…”,

„unul care e martorul unei crime pe care ai făcut-o în tinerețe și te poate șantaja când vrea el… adăugă Masoj, demonstrând că viclenia nu-i erau străine.

„Ce-aș avea eu de câștigat dintr-un astfel de șantaj” îi răspunse Alton. „Tu ai avea de partea ta sprijinul clanului Hun’ett, al cincilea clan al orașului, în timp ce eu nu am pe nimeni să mă sprijine? Nu, dragă Masoj, nu sunt atât de prost cum zicea Desfiguratul.”

Masonj se scobi între dinți cât cântări avantajele acestui plan. O pilă printre maeștrii Vrăjitoriei era un avantaj nesperat pentru el.

Masoj își aminti de ceva și se duse la dulapurile alăturate să scotocească prin sertare. Alton tresării când auzi cum niște recipiente de ceramică ori sticlă se sparseră și strânse din dinți cu gândul la cine știe ce reacție alchimică necontrolabilă, ori o pierdere inutilă a cine știe ce substanțe magice rare, pe care acest incompetent ucenic le răsturnase fără să cunoască prețul imens al unor asemenea poțiuni. Poate că școala de lupte nu era o variantă chiar atât de trasă de păr pe cât spuse ucenicul.

„Asta-i al meu”, declară Masoj, arătându-i lui Alton un mic obiect negru: o mică sculptură în onix cu detalii extrem de fine reprezentând o panteră neagră. „Acesta e un cadou pe care mi la făcut un locuitor al planurilor infernale pentru un serviciu pe care i l-am făcut.”

„Tu ai ajutat o creatură a infernului?”Alton era sceptic în ceea ce privește o asemenea realizare pentru un ucenic fără minte, ca Masoj. Nu avea suficienta putere pentru a supraviețui unei întâlniri cu o ființă atât de puternică, iar în ceea ce privește recunoștința… nu te puteai aștepta la așa ceva, de la o creatură a infernului.

„Desfiguratul,” Masoj mai lovi odată cu piciorul cadavrul maestrului mort, „și-a atribuit meritele mele după care și-a însușit recompensa, dar e a mea, meritul meu! Restul îți va reveni ție, bineînțeles. Știu mai toate proprietățile magice ale obiectelor de pe-aici și îți voi arăta și ție care-i rostul fiecăruia.”

Îmbărbătat de o posibilitate atât de viabilă de a supraviețui acestei zile fatidice, lui Alton nu-i păsa de figurina de onix. Tot ce vroia era să fie eliberat din învelitura de pânză lipicioasă și să afle ce s-a întâmplat de-adevăratelea cu clanul său. Dar Masoj, acest drov zăpăcit, părea să aibă alte planuri căci se răsuci pe picior și îndepărtă fără nici un cuvânt.

„Unde te duci?” îl întreba frustrat Alton.

„După acidul sulfuric”

„Acid?” Alton își ascunse explozia de panică, cu toate că avea o presimțire sumbră în legătură cu ce vroia sa facă Masoj.

„Vrei să fi Desfiguratul, aparența ta trebuie să fie cât mai autentică” îi explică pedant Masoj, „altfel nu vom avea decât un Desfigurat fals. Vom profita de faptul că pânza te ține imobilizat.

„Nu” protestă Alton, dar Masoj se trânti pe el cu fundul, și călare, cu un zâmbet răutăcios pe față, îi zise „se pare că nu-ți dorești destul de mult să continui, nu ai nici un motiv să exiști, pentru nimeni” filozofă Masoj „nu ai nici o familie care să te sprijine, nici un aliat în Vrăjitoria, din moment ce ai fost favorit doar pentru Desfigurat, iar acesta era disprețuit de ceilalți profesori…” Masoj ridică arbaleta în fața ochilor lui Alton ca acesta să vadă vârful săgeții otrăvite. „Poate preferi moartea?”

„Adu acidul!” strigă Alton.

„De ce? Pentru ce mai vrei să trăiești?” îl lua în râs Masoj răsucind arbaleta. „Pentru ce vrei sa trăiești Alton DeVir al clanului furat de vânt?”

„Răzbunare” răcni nebunește Alton. Atitudinea alienată a tânărului legat făcu să i se ridice părul pe spinarea lui Masoj, „încă nu te-a învățat nimeni, tânărul meu viitor student, dar nimic în viată nu-ți dă un scop mai arzător decât setea răzbunării.”

Masonj lăsă jos arbaleta și-l privi cu alți ochi pe nobilul imobilizat la picioarele sale. Cu toate acestea Masoj nu fusese convins de determinarea lui Alton, până acesta nu-i repetă calm, și cu un rânjet nebunesc pe chip „adu acidul!”

Capitolul patru : Cel mai puternic clan din Menzoberanzan

De patru ori a fost aprins stâlpul Narbondel, indicând patru zile după măsura celor de la suprafață, până să existe o oarecare reacție la dispariția DeVir-ilor. Un disc albastru zbură pe lângă gardul de ciuperci-gardieni până în poarta ornată cu motive arahnoide a clanului Do’Urden. Santinelele văzură platforma zburătoare prin ferestruicile celor doi stâlpi de gardă ai porții, aceasta se opri în aer în fața porții. Glasuri și chemări se auziră printre santinele.

„Ce poate fi” îl întrebă Briza pe Zaknafein. Ea, maestrul armurier, Dinin și Maya se grăbiră la balconul exterior al etajului.

„Probabil o invitație!” își dădu cu părerea Zak. „Trebuie să mă apropii să văd despre ce e vorba” și Zak sări peste balustrada balconului și pluti în gol, controlându-și căderea prin levitația nativa pe care o au drovi, oprindu-și căderea la nivelul curții. Briza făcu semn Mayei, iar acesta îl urmă.

„Are insignia clanului Baenre” strigă Zak înapoi, după ce se mai îndepărtase puțin. El și Maya deschiseră larg porțile, iar discul intră liniștit fără a da vreun semn de ostilitate.

„Baenre!” repetă surescitată Briza, în timp ce alerga pe scări spre nivelul inferior, unde Rizzen și matroana Malice erau și ei în așteptare.

„Se pare că ești chemată într-o audiență, mama și matroană” spuse nervos Dinin.

Malice ieși pe balcon, iar soțul ei o urmă obedient.

„Oare au aflat de atacul nostru?” întrebă Briza în limbajul mâinilor. Fiecare membru al clanului Do’Urden, nobili ori drovi-de-rând erau tensionați. Clanul DeVir fusese exterminat doar de câteva zile, iar o invitație din partea Primei Mame Matroane a Menzoberenzanului, tocmai acum, nu putea fi o coincidență.

„Toate clanurile știu” răspunse Malice verbal, ea nu vedea comunicarea în tăcerea ca fiind necesară în acest caz, nu se simțea în primejdie în interiorul propriului ei complex.

„Există oare dovezi suficiente încât consiliul matroanelor să fie obligat să acționeze împotriva clanului nostru? Acesta este întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui.” Briza simți că se sufocă, dar își sublimă panica sub privirea rece a matroanei. Culoarea ochilor acesteia se schimba din roșul privirii în spectrul termic în verdele privirii în spectrul luminii vizibile. „Acesta e întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem” repetă matroana ieșind precaut pe balcon. Briza o prinse firav de spatele imensei ei rochii negre pentru a o opri.

„Doar nu vrei să mergi cu mașinăria aia?” întrebă Briza.

Privirea uimită a matroanei fu răspunsul Matroanei. „Bine-înțeles că mă duc, matroana Baenre nu m-ar fi chemat într-un mod atât de public dacă intenționa să-mi facă ceva. Nici măcar ea, cu puterea ei, ea nu poate ignora legile și obiceiurile acestui oraș.”

„Ești sigură că ești în siguranță?” întrebă Rizzen, în privire lui era o grijă sinceră pentru binele acesteia. Dacă Malice ar fi fost ucisă, Briza ar prelua conducerea clanului, iar Rizzen se îndoia că aceasta va dori prezența oricărui mascul la brațul acesteia. Chiar și dacă acestă malefica femelă și-ar dori prezența unui partener, Rizzen nu și-ar fi dorit să fie el acela. Rizzen nu era tatăl biologic al Brizei, ba era chiar mai tânăr decât ea. Ar fi fost vai și amar de acela pe care ea și l-ar fi dorit. Era normal ca el să-și facă griji de soarta Matroanei Malice.

„Grija ta e admirabilă” îi răspunse matroana, care cunoștea adevăratele temeri ale partenerului ei. Își smulse rochia din mâna Brizei, răsuflă și-și aranjă rochia în timp ce levită până jos în curtea complexului. Briza scutură din cap frustrată și-i făcu semn lui Rizzen să plece înăuntru gândindu-se că nu e înțelept ca majoritatea familiei să fie atât de expusă unor posibili inamici ascunși.

„Ai nevoie de escortă?” întrebă Zak, în timp ce matroana se așeza pe disc.

„Sunt sigură că o să am așa ceva de cum am să ies din acestă curte” îi răspunse Malice. „Matroana Baenre nu ar risca să mi se întâmple ceva cât timp mă aflu sub protecția ei.”

„Sunt de acord cu acest raționament”, replică Zak „dar mă întrebam dacă nu ai vrea o escortă a clanului nostru.”

„Dacă ar fi fost nevoie de așa ceva, ar fi venit două discuri în loc de una” încheie abrupt Malice. Pe moment grijile celorlalți i se părură înăbușitoare matroanei. Până la urmă ea era matroana clanului, ce mai în vârstă, ce a mai înțeleaptă și cea mai puternică și nu dorea ca ceilalți să pună sub semnul întrebării deciziile ei. Apoi vorbi discului „ai venit aici pentru a ma duce undeva, pornește!”

„Matroană Malice Do’Urden”, răspunse o voce magică dinspre disc, „Matroana Baenre te salută și-ți trimite urări de bine. A trecut multă vreme de când n-ai mai fost la dânsa în audiență.”

Matroan îi semnală lui Zak un „să nu te văd”, apoi comandă discului „Du-mă la complexul Baenre, n-am timp de conversat cu o mașină vorbitoare”. Se păru că matroana Baenre anticipase o astfel de reacție din partea lui Malice, căci discul amuți și se puse în mișcare înspre destinația magic pre-programată.

Zak închise porțile și semnală gărzilor de elită, care se puseră în mișcare. Gestul Matroanei Malice nu însemna decât că vroia ca escorta trupelor ei să nu fie vizibilă, dar garda de elită și rețeaua de spioni ascunși o vor supraveghea de la distanță până la porțile complexului Baenre.

Prezumția matroanei Malice în ceea ce privește escorta fusese la fix. Din momentul în care ieșise din complexul Do’Urden douăzeci de gărzi, toate femele ai clanului Baenre, se iviră din umbrele străzilor și luară poziții de apărare a oaspetelui primei Matroane a orașului. Garda formă un dispozitiv diamant în jurul discului, în fiecare colț al formației diamant femela avea brodat pe spatele rochiei negre un păianjen roșu-vinețiu pe care numai preotesele superioare aveau dreptul să-l poarte.

„Fiicele clanului Baenre” se amuză matroana Malice, pentru că numai cineva de sânge nobil putea să primească grade sacerdotale atât de mari. Câtă grijă din partea Primei Matroane pentru protecția drumului meu.

Pe măsură ce procesiunea înainta pe străzile orașului până la dealul ciupercăriilor unde era zona rezidențială a clanurilor puternice, sclavi și drovi-de-rând se-împingeau unii în alții pentru a elibera cât mai repede drumul. Soldații clanului purtau în văzul lumii blazonul Baenre și nimeni nu vroia să atragă mânia matroanei supreme.

Malice înghiți în sec, ea doar putea să viseze că ar putea să vadă un asemenea respect dat clanului ei înainte de a închide ochii. Complexul Baenre era format din douăzeci de stâlpi înalți și alte stalagmite magnifice, toate interconectate prin frumoase poduri arcuite ornate cu parapeți de apărare. Prezența magiei, și a focului feeric licărea dinspre miile de sculpturi individuale, iar sutele de gărzi regale mărșăluiau în formații sincronizate la perfecție.

Chiar și mai uimitoare erau construcțiile mici, stâlpii din tavan, vreo treizeci de stalactite mai mici care aparțineau complexului Baenre. Bazele superioare ale acestor stalactite nu puteau fi văzute pierzându-se în întunericul care învălui tavanul cavernei. Câteva stalactite aproape se atingeau de stalagmitele ce se înălțau din pământ, altele doar spânzurau singuratice ca și cum ar fi vârful unor lănci ale unor giganți ascunși, sus, în întuneric. Balcoane construite în jurul acestor stâlpi arătau ca spirala unor șuruburi artistic ornate. Toate construcțiile licăreau învelite în voaluri magice care făcea să iasă în evidență noblețea arhitecturii drovești.

Magia era la rândul ei o rețea care conecta bazele stalagmitelor de jur împrejurul complexului. Era o gigantică plasă de păianjen argintie pe fundalul albastru al complexului. Se spunea că aceste plase erau darul personal al zeiței păianjen Lloth, căci firele erau tari precum oțelul având grosimea unui braț de drov. Orice creatură ori armă atingea acest gard chiar și cea mai rezistentă și ascuțită armă drovească nu putea să-l taie și rămânea lipită de gard până când matroana elibera victima prinsă.

Malice și garda acesteia se apropiară de o împrejmuire simetrică-circulară, din acestă plasă de protecție magică aflată pe direcția capelei centrale a complexului, trecând rapid printre turnurile exterioare de pază. La apropierea lor, porțile se roteau ca un evantai și se deschideau pentru a lăsa cortegiul să intre.

Malice stătea liniștită pe scaunul ei încercând să pară cât mai puțin impresionată.

Sute de soldați curioși priveau primirea acestui grup în capela ce strălucea purpuriu. Soldații de rând părăsiseră grupul, numai cele patru preotese superioare din escorta aveau permisiunea de a o însoți pe Malice în interiorul capelei.

Nici priveliștea din interiorul capelei nu era mai prejos. Un altar central domina întreaga încăpere, iar băncile ce-o înconjurau se pierdeau în imensitatea marii încăperi. O mie de drovi puteau să încapă în acestă încăpere și încă mai rămânea loc gol pe lături. O mulțime statui și idoli, prea mulți, pentru ai putea număra, împânzeau încăperea licărind tăcut și rece. Plutind deasupra altarului se regăsea o imagine licăritoare în roșu și negru, o iluzie magică ce își schimba forma între aceea a unui păianjen și o frumoasă femelă drov.

„E opera lui Gomp, magul șef al clanului” îi explică Matroana Baenre din locul ei de lângă altar, intuind că Malice asemenea oricărora dintre vizitatorilor ei era impresionată de priveliștile oferite de capela Baenre. „Magii-masculi au și ei rostul lor”

„Și-l au atâta timp cât nu uită care e acesta” îi replică Malice complice, coborând de pe discul ei care staționa.

„De-acord” zise matroana Baenre. „Masculii sunt așa de încrezuți câteodată, mai ales vrăjitorii! Cu toate aerele lui, prefer să-l am pe aproape mai degrabă decât ascuns printre tenebre. A fost numit arhi-mag al Menzoberenzanului și parcă mai mereu e la câte o treabă la Narbondel ori alte treburi unde e nevoie de o magie puternică.”

Malice încuviință dar precaut nu spuse nimic. Bineînțeles că știa că fiul clanului Baenre fusese numit șeful vrăjitorilor orașului. Toată lumea știa, așa cum știa că o fiică a clanului Triel era matroana maestră în Academie, o poziție de înaltă onoare, numai cu o singură treaptă sub statutului de matroană a unui clan individual. Malice nu se îndoia că nu va dura mult până când matroana va pomenii și de ea.

Înainte ca Malice să se apropie de treptele altarului, o nouă escortă se arătă dintre umbre. Matroana se încruntă vizibil când zări acestă creatură ciudată, cunoscută ca ilitid, un scormonitor mental. Era înalt de aproape doi metri, cu aproape două capete mai înalt decât Malice și cea mai mare parte era capul enorm al acestei creaturi. Lucind clisos, capul era asemănător unei caracatițe cu ochi albi fără iriși.

Malice se controlă rapid. Scormonitorii mentali nu erau tocmai noutăți în Menzoberenzan, zvonurile spuneau că o asemenea creatură era apropiata matroanei Baenre. Aceste ființe, nu erau foarte inteligente în schimb întreceau în ticăloșenie chiar și pe înșiși drovii, iar prezența lor aproape întotdeauna produceau fiori de gheață și repulsie.

„Poți săi zici Metil” explică matroana Baenre „adevăratul lui nume nu poate fi pronunțat. E un prieten al meu” Și înainte ca Malice să poată răspunde adăugă „prezenta lui, îmi oferă mie, bineînțeles, un avantaj în discuția noastră, pentru că nu prea ești obișnuita cu prezența unui ilitid.” Pe moment Matroana Malice rămase căscată, iar Baenre făcu semn creaturii să plece.

„Mi-ai scanat gândurile”, protestă Malice. Puțini puteau face așa ceva. Simplul gest de a încerca să spargi barierele mentale ale unei preotese superioare pentru ai citi chiar și o secundă gândurile era o ofensă criminală de cel mai înalt nivel în societatea drovească.

„Ba nu” explică matroana Baenre în defensivă „scuzele mele matroană Malice. Metil citește gânduri chiar și cele mai ascunse, fără a sparge barierele mentale, cu ușurință. Apoi mi le comunică telepatic. Pe cuvântul meu că nu m-am îndoit nici o clipă că n-ai fi sinceră și loială, în gândurile tale!

Malice așteptă îndepărtarea creaturii din încăpere, apoi se apropie de treptele altarului. Cu toate că se împotrivea acestui moft nu putu să se abțină și mai trase câte o ocheadă din când în când imaginii magice care-i fura ochi.

„Cum o mai duce clanul Do’Urden?” întrebă matroana Baenre prefăcându-se interesată.

Ne descurcăm” răspunse Malice, preocupată mai mult în studierea omologului ei decât în conversație de complezență. Erau singure în fața altarului, deși, foarte probabil, o duzină de clerici și magi se ascundeau printre umbrele încăperii, ținând musafira matroanei sub supraveghere.

Malice trebui să-și adune toate puterile pentru a nu-și da de gol repulsia și disprețul pentru matroana Baenre. Malice era în vârstă, aproape cinci sute de ani, dar lângă ea, matroana Baenre părea a fi întruchiparea bătrâneții. Ochii acesteia au văzut începutul și capătul mileniului în care se aflau, după anumite mărturii, cu toate că drovii rareori trăiau peste șapte, cel mult opt sute de ani. În mod normal drovilor nici nu li se vedea vârsta, Malice arăta la fel de bine ca la împlinirea primului centenar, în timp ce Matroana Benre arăta de-adevaratelea uscată și obosită. Ridurile de pe fața ei păreau asemenea unei pânze de păianjen săpate adânc, iar ochii abia dacă mai puteau fi ținuți deschiși sub greutatea cearcănelor. Matroana Baenre ar fi trebuit să dea ortu’ demult, constată Malice, cu toate astea încă mai trăiește.

Cu toate că arăta a fi atât de bătrână, era însărcinată, iar nașterea urma să aibă loc în câteva săptămâni. În acest aspect și Matroana Baenre sfida soarta destinată drovilor. Dăduse naștere de douăzeci de ori, de doua ori mai mult decât orice femelă drov în întreg Menzoberenzanul, iar cincisprezece dintre acești urmași erau femele, fiecare dintre ele ajunsă la gradul de preoteasă superioară, iar câteva dintre acestea erau mai în vârstă decât însăși Malice!

„Câți soldați ai sub comandă?” Întrebă matroana Baenre, apropiindu-se pentru a-și arăta interesul.

„Trei sute” răspunse Malice.

„Oh”, chicoti ușor distrată bătrâna, punând ducând degetul complice la buze. „Eu am auzit c-ar fi trei sute cincizeci”

Lui Malice îi scăpă o grimasă. Baenre bătea șaua ironic, referindu-se indirect la soldații pe care clanul Do’Urden îi câștigase ca urmare a recentului raid asupra DeVir-ilor.

„Trei sute” repetă Malice cifra oficial cunoscută.

„Bineînțeles”, replică matroana relaxându-se în scaunul ei.

„Iar clanul Baenre o mie?” Întrebă Malice pentru a se afla la același nivel conversațional.

„Acesta este numărul soldaților mei, de mulți ani.”

Malice se întrebă din nou din ce cauză n-o fi murit hoașca. Mai mult ca sigur, cel puțin una dintre fiicele ei își dorea poziția de matroană supremă. De ce n-ar fi conspirat „puțintel” că n-aveau mult de făcut și hoașca Baenre ar fi fost terminată. Ori de ce nici una dintre ele, care erau de sânge nobil, nu s-a separat cu un corp personal loial pentru a forma nou clan, personal, după ce împlinea cinci sute de ani, cum era obiceiul drovesc? Cât timp trăiau sub conducerea matroanei Baenre acestea nu puteau să se bucure de drepturi depline pentru un nobil drov, ca să nu vorbim că puteau fi degradate până la rangul unui drov de rând.

„Ai auzit negreșit de soarta clanului DeVir?” întrebă direct matroana Baenre, horcăind la fel de obosită de conversația de complezență ca și musafira ei.

„Nu știu despre ce clan vorbești” Malice replică acid. În momentul acela nu exista nici un fel de clan DeVir în tot Menzoberenzanul, iar dacă un clan nu mai exista, n-a existat niciodată, acesta era gândirea drovească.

„Da, bineînțeles” surâse bătrâna rece. „Acum ești mama matroană acelui de-al nouălea clan. O mare onoare pentru tine!”

Malice încuviință „într-adevăr o mare onoare, dar nu atât de mare precum ar fi acea ce se datorează matroanei celui de-al optulea clan al orașului!”

„De acord” suspină Baenre, „dar poziția a noua e la un singur pas de participarea la consiliul de conducere al orașului”.

„Ceea ce ar fi cu adevărat o mare onoare” aprobă Malice, realizând că înțepăturile ironice ale matroanei Baenre nu erau numai de dragul de a se simți superioară, ci și de a o felicita pe ocolite și de a o ambiționa pentru realizări încă și mai mari. Malice se lumină la acestă realizare. Baenre era în gratia zeiței păianjen în cel mai intim fel. Dacă aceasta era mulțumită de ascensiunea clanului Do’Urden, atunci și Loth era mulțumită.

„Nu e o onoare chiar atât de mare pe cât se crede” spuse Baenre. „Nu suntem decât o adunătură de femele care se adună din când în când, numai pentru a complota și a ne băga nasurile acolo unde nu ar trebui să se bage!”

„Întreg orașul îți recunoaște conducerea!”

„Au de ales?” râse Baenre. „Chiar și așa, e mai indicat ca treburile drovești să fie în mâinile matroanelor fiecărui clan individual. Loth nu ar fi fost niciodată de acord cu un consiliu cu control absolut. Crezi că clanul Baenre nu ar fi putut să învingă toate clanurile Menzoberenzanului, încă demult, dacă asta ar fi fost dorința zeiței păianjenilor?”

Matroana Malice se foi iritată în scaunul ei, oțărâtă de o aroganță atât de fățarnică.

„Nu acum, binențeles” se explică Matroana Baenre. „Acum orașul e prea mare pentru o asemenea acțiune de anvergură, e prea târziu. Dar cu ceva timp în urmă, chiar înainte de a te naște tu, clanul Baenre nu ar fi avut nici o greutate într-o acțiune de o asemenea anvergură. Dar chemarea la unitatea, nu e felul nostru de a fi. Loth încurajează individualizarea, diversitatea. Ea e satisfăcută numai în echilibrul de putere ce se stabilește când clanurile drovești se contra-balansează unul pe celălalt. În orice moment pregătite de o alianță în fața unui inamic comun” bătrâna făcu o pauză teatrală și lăsă un zâmbet să-i miște ridurile din jurul gurii, „ori pregătiți pentru a lovi pe oricare dintre cei căzuți din gratia zeiței Loth.”

Acestă era o altă trimitere la soarta clanului DeVir, constată Malice, de data asta cu referință directă la faptul că o asemenea acțiune e pe placul zeiței. Matroana se relaxă din postura ei defensivă iar următoarele două ore de conversație le găsi chiar plăcute.

Cu toate acestea pe drumul de întoarcere, pe discul plutitor, trecând printre grandorile clanurilor celor mai puternice din Menzoberenzan, Malice nu mai zâmbea. În fața unei asemenea etalare deschisă de putere, ea nu putea să nu uite că motivul pentru care ea fusese invitată aici fusese unul dublu: pentru a o felicita în mod subtil cu privire la reușita ei acțiune dar în același timp de ai scurta din nas.

Capitolul 5 Înțărcatul

Timp de aproape cinci ani Vierna și-a dedicat aproape fiecare clipă pentru educația fratelui ei mai mic, Drizzt. În societatea drovilor acestă educația nu însemna doar hrănire și creștere cât și îndoctrinarea respectivului copil. În acest timp copilul trebuie să învețe să umble împreună cu alte mișcări de bază de bază și limba, în același fel în care se face la orice specie inteligentă, dar, adițional acestora, în acest stagiu receptiv al minții copilului, în educația fiecărui copil de drov era integrate și noțiunile și credințele care îl vor ajuta să supraviețuiască într-o societate atât de mârșavă precum e cea a drovilor.

În cazul unui copil mascul, cum era Drizzt, rolul Viernei ca educator, era acela de a-și petrece fiecare clipă pentru a-l îndoctrina și de ai condiționa comportamentul cu rolul și locul său în societatea drovească, printr-o repetare neîntreruptă. Mintea proaspătă a copilului era înscrisă, printre altele, cu ideea că masculii sunt inferiori femelelor. Din moment ce o mare parte a zilei Drizzt era în capela familiei, acesta nu avea întâlniri cu alți masculi ai rasei sale, exceptând zilele de adulație comună ale zeiței păianjen. Chiar și atunci, când toți membrii clanului se adunau pentru aceste ceremonii, Drizzt trebuia să stea tăcut, alăturat Viernei, cu privirea lăsată, obedient, în pământ.

Odată ce Drizzt crescuse suficient de mare pentru a înțelege și executa comenzile care i se dădeau, munca Viernei se mai ușură. Chiar și așa, ea trebuia să-și petreacă aproape fiecare clipă cu el – în prezent aceasta îi preda complicatul limbaj tăcut al mâinilor. În ciuda îndatoririlor Vierna îl punea pe Drizzt și să spele pe jos imensa capelă. Încăperea era cam o cincime din cea a clanului Baenre dar în interiorul ei putea intra întreg clan Do’Urden și mai rămâneau vreo sută de locuri libere.

Să fi o doică nu mai e atât de greu, gândi Vierna, cu toate acestea și-ar fi dorit să-și poată aloca mai mult din timpul unei zile studiului propriu. Dacă matroana Malice i-ar fi încredințat creșterea copilului Mayei, ea ar fi putut să fie hirotonisită preoteasă superioară a zeiței păianjen. Dar așa, Vierna mai avea de pierdut încă cinci ani cu creșterea unui nemernic de mascul, iar Maya ar putea să ajungă preoteasă superioară chiar înaintea ei!

Vierna își reprimă astfel de gânduri. Nu avea timp de pierdut cu asemenea probleme. Își va termina sarcina în câțiva ani. La vârsta de zece ani, Drizzt va fi numit prinț-paj al familiei și va fi în mod egal ajutorul și va primii educația întregii familii. Dacă munca ei cu acesta va fi o satisfacție pentru matroana Malice, Vierna știa că se putea baza pe sprijinul acesteia în dobândirea gradului de preoteasă superioară.

„Du-te la zidul acela”, îi arătă acesta. „Curăță statueta!” Și-i arătă statuia unei femele goale de drow, la o înălțime de cinci metri de la podea. Tânărul Drizzt se uită descumpănit la acesta. N-avea cum să se urce până la sculptură ca s-o șteargă și în același timp să se și țină de ceva. Dar cum Drizzt știa că prețul plătit pentru refuzul execuției unei comenzi era foarte greu, își întinse mâna pe pereți pentru a-și căuta un punct de susținere.

„Nu așa!” îl admonestă Vierna.

„Dar cum?” îndrăzni să întrebe Drizzt, pentru ca nu reușea să înțeleagă cum dorea sora lui să ajungă până sus.

„Prin voință, dorește-ți să ajungi acolo sus” îi explică Vierna

Dar explicația nu reuși decât să-i adâncească și mai mult în confuzia.

„Ești nobil al clanului Do’Urden!” Vierna țipă la el. „Ori vei fi într-o zi, dacă îți vei câștiga acest drept. În săculețul de la gât ai insignia clanului, un obiect de o nespusă putere magică, acesta te energizează să poți!”

Vierna nu era sigură dacă Drizzt era pregătit pentru o asemenea sarcină; levitația era una dintre abilitățile magice drovești pe care le însușeai mai cu greu și mai târziu, era cu siguranță mai greu decât să conjuri foc-feeric, care să contureze un obiect ori pe cineva, ori conjurarea globului de întuneric perpetuu. Emblema de la gât amplifica aceste abilități native ale drovilor, dar amplificarea magică era mai puternică dacă drovul era matur. De obicei cei mai mulți nobili drovi puteau să acceseze energia magică care le dădea puterea de a levita cam odată pe zi, dar o insignie de clan, îi făcea capabili de o asemenea manevră de mai multe ori pe zi.

În mod normal Vierna nu ar fi încercat așa ceva pe un mascul de o vârstă mai mică, cum era Drizzt, dar, acesta dovedise un potențial incredibil, astfel că decise că o încercare n-are cum să strice. „Pune-te în dreptul statui, și concentrează-te să te ridici. Prin voința se face!”

Drizzt se uită la statuetă, se își alinie piciorele cu capul acesteia, își presă mâna la gât în apropierea insigniei pentru a se armoniza cu magia ei. Putere magică o mai simțise și în alte rânduri deși doar foarte slab, mai mult o bănuială de copil, dar acum Vierna tocmai îi confirmase ceea ce intuise despre insignie. Prin concentrarea voinței îi simțea vibrațiile energiei magice.

Răsuflă adânc pentru își goli capul de gânduri și ignoră total celelalte distrageri din încăpere; nu vedea decât statueta, ținta lui. Simți cum se ușurează. Călcâiele i se ridicară de la pământ, apoi nu era decât pe un singur picior, cu toate că nu se sprijinea în el din greutate. Drizzt privea la Vierna cu un zâmbet lat pe față de uimire… apoi căzu ca un sac.

„Mascul prost!” Îl certă Vierna. „Mai încercă o dată, de zece, de o mie de ori dacă e nevoie!” apoi puse mâna pe mânerul biciului cu cap de șerpi. „Dacă nu-ți iese…”

Drizzt își ascunse fața, înjurându-și, în gând, propria neatenție. Propria exaltare îi distrase atenția și făcuse să se desfacă magia plutirii. Dar acum știa că poate s-o facă și avea de gând s-o facă și în ciuda amenințării nu-i păsa de amenințarea cu bătaia. Se concentra din nou pe statuetă și lăsă magia să se adune și să vibreze în interiorul lui.

Vierna era deja convinsă că băiatul va reuși. Era inteligent, iar mintea lui era foarte ascuțită. La fel de ascuțita ca a multor femele ale clanului Do’Urden. Dar copilul era și încăpățânat, câteodată; Drizzt era hotărât să nu lase micile eșecuri să-l deprime. Știa că are să stea neclintit în misie, iar concentrarea lui va fi extremă, până la leșin, fie de epuizare, fie de foame.

Vierna îi supraveghea încercările, unele mai reușite altele mai puțin. Ultima îl făcu pe Drizzt să cadă de la o înălțime de trei metri. Vierna tresări, întrebându-se dacă acesta nu se rănise prea tare. Dar Drizzt, indiferent de rănile pe care le avea nu scotea mâc și continua îndărătnic să o ia de la început.

„E prea tânăr pentru așa ceva” se auzi o voce din spatele Viernei. Acesta se întoarse, numai pentru a o vedea pe Briza, sora ei, care avea ca de obicei, o grimasă urâtă, de nemulțumire și dezgust, pe față.

„Poate” replică Vierna, „dar n-ai de unde ști până nu-l pui să-ncerce”.

„Trage-i vreo două când greșește” sugeră Briza, trăgându-și biciul cu șase capete de șarpe de la cingătoare. Își privi oribilul instrument cu plăcere nedisimulată, de parcă acesta i-ar fi fost un animal de companie preferat, chiar lăsă unul dintre capetele șerpești să i se încolăcească sâsâind pe după grumaz. „Așa ca motivare, pe post de inspirație!”

„Termină cu prostiile și băgă-ți la loc bagheta”, îi întoarse iritată Vierna. „Drizzt mi-a fost încredințat mie spre creștere și n-am nevoie de ajutor din partea ta!”

„Ai face bine să ai grijă cum vorbești unei preotese superioare”, amenința Briza, și toate capetele de șarpe începură să se zvârcolească înspre Vierna, de parcă ar fi fost extensii ale gândurilor ei.

„Matroana Malice va avea grijă și de amestecul tău în activitatea pe care ea mi-a încredințat-o mie!” Briza se calmă și își puse bagheta la cingătoare la pomenirea numelui matroanei.

„Activitatea ta!?” răsuflă rece printre dinți Briza. „Ești prea moale pentru o asemenea treabă. Masculii trebuie disciplinați, trebuie să fie învățați să-și știe locul în lume”… realizând că amenințarea Viernei era una cu consecințe își abandonă tiradă se întoarse pe tocuri și plecă. Vierna o lăsase din precauție pe Briza să aibă ultimul cuvânt. Apoi acesta își întoarse privirea la Drizzt, care încă mai încerca să leviteze. „Ajunge!” ordonă acesta recunoscând urmele epuizării la copil, abia dacă mai putea să se ridice de la pământ.

„Ba am să pot!” îi întoarse acesta.

Viernei îi plăcea determinarea acestuia dar nu și tonul pe care îi răspunse. Poate că totuși Briza avea dreptate. O mică motivare nu strică, își zise ea scoțându-și biciul cu capete șerpești de la centură.

A doua zi, era din nou în capelă supraveghindu-l pe Drizzt care era la munca lui obișnuită de lustragiu dar de data acesta era sus și lustruia statuia femelei drow. Reușise să se ridice până sus, șase metri încă din prima încercare.

Vierna nu reuși să-și alunge propria nemulțumire de la faptul că Drizzt nu se mai întoarse cu zâmbetul lui firesc după o asemenea reușită. Îl vedea plutind în aer pe deasupra ei, mâinile fugeau pe contururi cu periile și cârpele de curățare. Cel mai bine se vedeau urmele de pe spatele fratelui său, urmările motivației de ieri. În spectrul caloric, urmele biciului se vedeau clar, dungi de căldură emanând de unde carnea și îmbrăcămintea fuseseră sfâșiate.

Vierna înțelesese rațiunea din corecția „cu bota” a copiilor masculi. Era eficientă. Foarte puțini drovi masculi îndrăzniseră să ridice vreo armă la o femelă, decât dacă îi fusese ordonat de către o altă femelă. „Oare cât se pierde?” se întrebă cu voce tare. „Cât de departe ar putea ajunge, un mascul cu potențialul lui Drizzt?” Dar când își auzise gândurile vorbite se miră de cât de profane erau, tocmai din partea ei, o viitoare preoteasă superioară a zeiței Păianjen, Loth nemiloasa. Asemenea gânduri nu erau în acord cu statusul pe care îl avea ea. Se uită cu mânie la micul ei frate, și transferându-și vina gândurilor nedorite pe seama lui, își scoase din nou bagheta șerpească de la cingătoare. Cineva trebuia pedepsit.

Acestă relație continuă încă cinci ani, cu Drizzt având parte de lecții de instrucție de bază pentru societatea drovească în timp ce curăța capela clanului Do’Urden. În afara îndoctrinării privind supremația femelelor (lecții care erau adânc înfipte în creierele tinere, cu biciul), cele mai importante lecții erau cele privind elfii de suprafață și zânele.

Imperiile bazate pe ură sunt legate de ura lor față de un inamic, de cele mai multe ori din motive închipuite, iar drovii nu erau o excepție de la o asemenea regulă universală. Din prima clipă, de când începeau să înțeleagă primul cuvânt copiilor drovii li se inocula ideea conform căreia dacă ceva nu le mergea bine, era din vina elfilor de la suprafață, ori a zânelor.

De fiecare dată când colții șerpilor din biciul Viernei mușcau din trupul lui Drizzt acesta țipa cerând moartea unei zâne. Astfel de programări prin violență distrug capacitatea victimei de a pune la îndoială rațiunea afirmațiilor ce i se dau, durerea înlocuind înțelegerea lucidă a consecințelor cu motivațiile și acțiunile de urmat dorite de călău.

Partea a doua

Maestrul mânuirii armelor

Ore trecute fără rost, zile goale.

Câteodată îmi mai rătăcește mintea la perioada copilăriei, abia dacă mai am vreo amintire din acea perioadă, nimic din cei șaisprezece ani cât am lucrat ca slugă a familiei. Minutele se transformau în ore, orele în zile, zilele în ani, timpul trecea… zi după zi, până când toate zilele păreau a fi doar una și aceeași lungă zi, repetată la infinit. De câteva ori chiar reușisem să mă strecor pe marele balcon al complexului Do’Urden ca să privesc panorama luminilor magice ale orașului Menzoberenzan. În aceste aventuri secrete, mă relaxam pierdut în jocul hipnotizant de lumini și emanații de căldură al turnului Narbondel, orologiul întregului oraș. Privind în urmă la acele simple momente în care privitul creșterii și descreșterii calorice a turnului era singura formă de joacă, ma gândesc cât de îngrădită mi-a fost copilăria.

Îmi amintesc, clar, emoțiile ce mă copleșeau, bătăile puternice ale inimii, de fiecare dată când reușeam sa mă strecor afară din casă undeva de unde puteam privi nestingherit joaca de lumini a turnului! O chestie atât de simplă, câteva momente pe aripile luminilor și totuși, atât de desăvârșite în comparație cu restul existenței mele.

De fiecare dată când aud pocnetul unui bici, o reacție programată în mine, simt șiroaie de gheața pe șira spinării. Nu e ușor de uitat, tresărirea cărnii și durerea sfâșietoare indusă de veninul capetelor șerpești combinate cu o paralizie neputincioasă. Colții aceia care se înfigeau adânc pentru a insera valuri magice ce făceau mușchii să se întindă dincolo de orice închipuire și să se blocheze în durerea sfâșietoare…

Cu toate acestea eu am fost mai norocos decât mulți dintre alți drovi. Sora mea Vierna era pe punctul de a deveni o preoteasă superioară când primise însărcinarea educației mele. Era o perioadă dificilă în viața ei, dispunea de o energie peste cât era necesar însărcinării primite. Acei primi zece ani în grija ei, au însemnat, pentru mine, mai mult decât și-ar fi putut închipui oricine. Vierna nu-și dezlănțuia întreaga cruzime de care era capabilă în ceea ce făcea, ea se comporta diferit de cum o făcea mama noastră și mai ales de sora noastră mai în vârstă, Briza. Poate că era și un strop de empatie ascunsă printre colonadele solitare ale capelei familiei; poate că… Vierna a lăsat ca partea ei mai blândă să iasă la suprafață, în ochii fratelui ei mai mic.

Poate memoria îmi joacă feste acum. Cu toate că Vierna era cea mai îngăduitoare dintre surorile mele, vorbele ei, învățătura ei era la fel de îmbibată cu veninul lui Loth ca a oricărui alt cleric din Menzoberenzan. E puțin probabil că și-ar fi periclitat ambiția de a deveni preoteasă superioară de dragul unui mascul neîmplinit și nesocotit.

Nu știu dacă au mai fost și alte momente de plăcere în acei ani ai copilăriei, ascunși printre momentele de cruzimi zilnice, plăcerea drovilor și nici nu pot să-mi dau seama dacă acele momente au fost mai dureroase decât cele ce-au urmat în viața mea, mintea e făcută să ascundă în uitare momentele de durere insuportabilă, iar eu, nu în ciuda eforturilor mele, nu am reușit să-mi amintesc de alte momente din acea perioadă.

Din timpul cât am servit clanului matroanei Malice ca paj, mi-a rămas totuși ceva, o imagine clară, impregnată adânc în mintea mea în perioada următorilor șase ani, a fost chiar mai bine impregnată decât imaginile lăsate de emoția expedițiile mele secrete, axeasta era imaginea vârfurilor propriilor mei papuci.

Un prinț-paj nu are voie sa ridice privirea din pământ.

-Drizzt Do’Urden

Capitolul 6

Îndemânaticul

Drizzt răspunse cu iuțeală chemării matroanei Malice, fără a fi nevoit să fie grăbit de biciul Brizei. Cât de des simțise el mușcăturile acestui fioros instrument. Cu toate astea Drizzt nu nutrea gând de răzbunare împotriva surorilor lui mai în vârstă. Condiționările și bătăile de care avuse parte erau mult prea puternice pentru a-i trece prin cap o asemenea idee.

„Știi care e importanța acestei zile?” Malice îl întrebă de cum apăruse în fața tronului ei într-o încăperea întunecoasă alăturată capelei.

„Nu, mamă-matroană” răspunse Drizzt prompt, ținându-și privirea în pământ și suprimându-și un oftat dureros, în timp ce-și măsura vârfului pantofilor din priviri, singurul lucru pe care avea voie să-l vadă. Viața, gândi el, trebuie să fie mai mult decât o podea nesfârșită și două vârfuri de bocanc, nepotrivit de riscant și temerar gând.

„Ai împlinit șaisprezece ani” îi spuse matroana Malice. „În tot acest timp ai supraviețuit și ai fost educat în obiceiurile orașului Menzoberenzan. A fost o etapă educativă importantă pentru tine” Drizzt nu reacționă în nici un fel la retorica matroanei. Viața lui nu fusese altceva decât o interminabilă rutină, iar acestă zi, nu-i putea aduce nici o schimbare majoră, era asemănătoare tuturor celorlalte care i-au umplut cei șaisprezece ani.

Dacă matroana considera că ceea ce făcuse era important, ce-ar putea să-i rezerve viața pentru următoarele decenii de viață?

„Uită-te la mine” îi ordonă matroana.

Drizzt se simți prins la înghesuială. Tendința naturală a oricărei ființe de a-și privi în față interlocutor fusese preschimbată de Briza, cu biciul. Prințul-paj era în servitutea familiei și singura direcție în care acesta avea voie era podeaua, singurele creaturi pe care le putea privi în ochi erau cele care se târau pe la picioarele lui, exceptând desigur păianjenii; Drizzt învățase să-și ferească privirea de la o astfel de insectă dacă-i trecea prin față, păianjenii erau cu mult peste un paj.

„Uită-te la mine” îi repetă ordinul Malice, dar, de data asta, cu un ton plin de iritare nervoasă. Drizzt mai fusese prezent la exploziile de mânie ale matroanei, acesta mătura cu toți și cu toate în calea ei, până și Briza, care nu era străină celor mai terifiante cruzimi, fugea din calea acesteia în astfel de momente.

Era prima oară când ridica privirea să o vadă pe marea matroană Malice, ochii ei străluceau roșu țintuindu-l cu privirea în spectrul caloric. Drizzt era tensionat, așteptându-se la o lovitură de pedeapsă.

„Educația ta ca paj s-a terminat” îi explică matroana, „din momentul acesta ești al doilea fiu, nobil, al clanului Do’Urden și-ți revin…”

Privirea lui Drizzt inconștient se plecase la podea.

„Ochii la mine când vorbesc cu tine” izbucni matroană furioasă.

Îngrozit, Drizzt își răsuci rapid privirea spre fața ei, care acum era roșie de nervi. Cu colțul ochiului putu să perceapă mișcarea formei de căldura emanată de mâna care îi vâjâii o palmă peste față. Cu toate că văzuse palma înainte de contact, nu se feri din calea ei, era prea inteligent să se ferească de palma matroanei și se lasă trântit de podea. Dar… chiar îmbrâncit la podea, nu-și mai dezlipise privirea din ochii matroanei.

„Nu mai ești un servitor” zbieră matroana Malice la el. „Continuă să te comporți ca o slugă și vei dezonora clanul nostru”. Apoi îl prinse de gât cu mânie rece și-l ridică până îl puse pe picioare.

„Dacă dezonorezi clanul Do”Urden” continuă acesta ținându-i fața la un centimetru de față ei „ am să-ți străpung ochii ăștia violacei, cu ace”.

Drizzt nici nu clipi. În cei șase ani, după terminarea educației de bază cu Vierna, acesta ajunsese să fie folosit ca servitor al întregii familii, iar în acest timp avusese suficient timp pentru a cunoaște toanele matroanei și a cunoaște greutatea unei astfel de amenințări. Cu toate că era mama lui, așa ceva nu însemna prea mult pentru ea, iar Drizzt nu se îndoia că matroana și-ar fi aplicat amenințările întocmai, ba chiar savurând fiece clipă de tortură extrasă cu acele sulfurice din ochii lui.

***

„Drizzt e… diferit”, zise Vierna, „și nu e vorba doar de culoarea ochilor”

„Diferit cum?” întrebă Zaknafein, dându-și silința să redea doar aparența unei curiozități profesionale. Dintre toți membrii familiei Vierna era preferata lui Zak, doar că, recent, aceasta fusese hirotonisită preoteasă superioară și tot de atunci arăta abilități mentale ridicate deși o făcea cu prea multă ostentație atrăgând prea multă atenție pentru o lume în care trebuie să te păstrezi camuflat printre umbre pentru a supraviețui, Astfel de abilități trebuiau ținute în mânecă, ascunse până în ultima secundă, cea fatală victimei.

Pentru că se apropiau de antecameră, Vierna își încetini pasul pentru a-și termina ideea înainte de a intra în capelă, „E greu de evaluat cu exactitate”, recunoscu ea. „Drizzt, e cel puțin la fel de inteligent ca orice copil mascul de care să fi auzit eu, ba chiar are abilități dincolo de medie. Cu toate astea, chiar după ce și-a însușit educația pe chiar i-am dat-o și a devenit prinț-paj, a fost nevoie de săptămâni de pedepse pentru a fi condiționat să-și țină privirea în pământ, de parcă această simplă postură, a fi fost truda cea mai mare.”

Zaknafein se opri pentru a o lăsa pe Vierna să aibă întâietate la intrare. „Nu știe să-și plece capul?” își șopti el în barbă, cântărind implicațiile celor spuse de Vierna. Neobișnuit? Poate pentru un drov de rând, un oarecare! Acesta era exact năravul la care să se fi așteptat de la unul din vlăstarele sale.

Intră împreună cu Vierna, dar calculat, în spatele acesteia, în antecamera lipsita de orice lumină. Malice, ca întotdeauna se afla pe tronul de la capul statuii zeiței păianjen, toate celelalte scaune erau mutate la perete cu toate că era prezentă numai familia.

Asta-i iar e o întâlnire de fațadă, ceremonie pompoasă, în prezența întregului clan, socoti Zak, pentru că în astfel de ocazii numai matroana avea privilegiul confortului unui scaun.

„Matroană Malice” începu Vierna cu o voce formal-ceremonioasă, „l-am adus pe armurierul Zaknafein, după cum ai ordonat”.

Zak ieși din spatele Viernei și schimbă salutări cu matroana, dar atenția îi era fixată mai mult asupra mezinului Do’Urden ce stătea dezgolit până la bust, alăturat matroanei.

Malice făcu semn la toată lumea să tacă, apoi Brizei, care ținea o pelerină piwafi cu însemnele clanului. O expresie extatică se întinse pe fața naivă a tânărului, în timp ce Briza, psalmodiind incantațiile corespunzătoare, îi puse mantaua magică pe umeri. Modelele țesute în acesta țesătură neagră, trasau în dungi subțiri de un roșu intens și vinețiu, însemnele nobilei familii Do’Urden.

„Încântat de cunoștință, maestre Zaknafein Do’Urden” spuse cu grabă Drizzt ca pe o poezie învățată pe-de-rost, întorcând toate privirile uimite, înspre el. Uitase să ceară încuviințarea matroanei pentru a vorbi.

„Eu sunt Drizzt, al doilea fiu, nobil, al clanului Do’Urden, acum nu mai sunt un prinț-paj neînsemnat. Am dreptul de a te privi în față- adică vreau să spun că… am dreptul să te privesc și în ochi, nu mai am obligația de a-mi ține privirea la picioarele tale. Mama mi-a zis că pot”, dar zâmbetul lui Drizzt dispăru de pe fața-i teatrală, când dădu de privirea încruntată a matroanei Malice. Vierna stătea trăznită cu gura căscată, nu-i venea să creadă ce văzuse.

Și Zak fusese luat prin surprindere, dar dintr-un alt motiv decât restul familiei. Își aduse mâna la gură pentru a-și masca râsul ce-l simțea arzându-l în vintre. Zak nu-și putea aminti când fusese ultima oară când mai avuse ocazia de a o vedea pe matroana Malice atât de aprinsă.

Briza, din poziția sa pe care statusul i-o impunea, în spatele Matroanei, se scotoci după biciul cu capete de șarpe, prea confuză de ceea ce trebuia făcut în cazul faptei nesăbuite a fratelui ei. Era probabil prima oară, gândi Zak, când Briza ezitase să aplice o pedeapsă când acesta era meritată.

Alăturat matroanei, dar acum aflându-se la o distanță prudentă față de acesta, Drizzt stătea înțepenit mușcându-și buza inferioară. Zak putea totuși să-i vadă zâmbetul copilăresc pe care-l ascundea în adâncul ochilor. Încălcarea protocolului, de către Drizzt, nu fusese în întregime o scăpare inocentă a unui adolescent entuziast.

Maestrul armurier făcu un pas mare în față pentru a redirecționa atenția matroanei de la nesăbuința adolescentului. „Secund zici?” zise mimând ceremonios uimirea. „Atunci e vremea să-ți începi educația de-adevăratelea, cu mine!

Mânia matroanei se risipi bucurându-se în avans de chinurile la care va fi supus, asemenea tuturor ucenicilor spadasini, încă de la începuturile antrenamentelor. „Predă-i numai noțiunile de bază, Zak, dacă Drizzt va fi să preia locul lui Nalfein, va urma cursurile de vrăjitor, în Academie, nu de spadasin. Adevărata educație îi revine lui Rizzen, vrăjitorul familiei noastre, oricât de limitate sunt cunoștințele acestuia în artele magiei, amândoi vor fi vrăjitori.

Ești atât de sigură că acest pârț nesăbuit are abilități de control al magiei, matroana mea? Să nu pierdem timp cu un nesăbuit care poate nu-i în stare să aducă măreție, prin vrăji, clanului nostru”.

Abilitățile lui native par destul de dezvoltate, pentru un mascul”, replică Malice. Apoi completă, privind încruntată la adolescent, „Din când în când mai dă dovadă și de inteligență, iar rapoartele Viernei laudă reușitele lui într-ale magiei infantile. Familia noastră are nevoie urgentă de încă un vrăjitor”, icni matroana reamintindu-și mândria matroanei Baenre în fiul ei, Maestrul vrăjitor neîntrecut în magie în întreg Menzoberenzanul. Trecuseră șaisprezece ani de la întâlnirea matroanei Malice cu prima mama matroană a orașului, Baenre, dar acesta nu uitase nici cel mai mic detaliu al respectivei întâlniri. „Vrăjitoria este preferată în zilele noastre, iar noi nu ne putem permite să rămânem în urmă.”

Zaknafein scoase o monedă dintr-un buzunărel, o aruncă în aer și o prinse. „Ce-ar fi să-i facem o probă, matroană Malice?” șopti șugubăț, mai într-o doară, numai pentru urechea acesteia.

„Dă-i bătaie”, fu de acord matroana, care nu era deloc surprinsă la dorința lui Zak de ai demonstra că el e un cititor mia bun de talente. Zaknafein nu prețuia deloc vrăjitoria, preferând eficiența chirurgicală a unei modeste lame ascuțite, care folosi cu iscusință întrecea un fulger magic, care deși puternic era greu de controlat pentru a nimeri cu precizie o țintă.

Maestrul armurier se proțăpi în fața adolescentului și-i înmână moneda. „Arunc-o și prinde-o”.

Drizzt, ridică nelămurit din umeri, nu ascultase șușotelile dintre Zak și matroană. Până acum nu-i spusese nimeni că avea să fie educat ca vrăjitor. Cu un gest degajat aruncă moneda cu o mâna și o prinse cu cealaltă, privind confuz la armurier, care-i dăduse o treabă atât de neînsemnată. Îi înmână moneda, dar armurierul în loc să-i ia moneda îi mai puse una în mână.

„Acum încercă cu amândouă mâinile odată”.

Drizzt, ridicând din nou din umeri nedumerit se descurcă la fel de ușor și cu acestă sarcină.

Orice drov ar fi putut să execute respectivele mișcări, însa dexteritatea cu care acesta le prindea era o adevărată plăcere pentru privirea armurierului. Zak o fixă pe matroana cu un ochi plin de subînțeles. Zak mai scoase două monede. „Câte două pe-o mână, să te văd!”

Patru monede zburară în aer și tot patru fuseseră prinse fără nici o problemă.

„Îndemânatic, talent ambidextru” aprecie Zak. „Acest infant are talent manual, va fi un spadasin fără egal. Locul lui e în Malee-Magthere, școala spadasinilor ”

„Am văzut și vrăjitori care pot face același giumbușlucuri” replică matroana, nemulțumită de aerul de satisfacție al armurierului. Zak fusese unul din preferații ei, un soț temporar, preferat pentru talentele sale senzuale, îndemânarea manuală… plus, îndemânarea lui îi salvase clanul de la dispariție de nenumărate ori. Dexteritatea acestuia fie ca amant, fie ca maestru spadasin erau de neîntrecut. Dar odată cu acestea talentul acestuia matroana trebuia să-i mai și înghită măruntele lui jocuri mentale și ocazionalul disprețul față de vrăjile păianjenești. Acest obicei a mai creat probleme clanului și defavor în fața de Zeița Păianjen. Trebuia să-i suporte micile și rar manifestatele defecte, era spadasinul neîntrecut în întreg Menzoberenzanul, nu se putea lipsi de el, deocamdată.

Zak înmână încă două monezi adolescentului. Dând semne că abia acum începe să-i placă spectacolul. Șase monede zburară sus șase fuseseră prinse la țanc. „Îndemânare manuală” decreta Zak, dar matroana îi făcu semn să-și continue șaradă, surprinsă ea însăși de grația cu care se mișcau mâinile tânărului.

„Poți să-ți repeți performanța?” Zak îl întrebă pe Drizzt.

Ca răspuns Drizzt aranjă monedele pentru o nouă aruncare. Dar armurierul îl opri și mai scoase încă patru monede punându-le câte două peste celelalte. Zak se opri pentru o clipă pentru a studia concentrarea tânărului drov (și în același timp pentru a ține mâinile pe monede pentru a se asigura că acestea, încălzite un pic vor fi suficient de vizibile pentru a fi prinse).

„Prinde-le pe toate, secundu-le” îi zise calm Zak, „prinde-le pe toate ori o să ajungi în școala de vrăji, magia neagră te mănâncă!” Locul tău băiete… nu-i acolo, gândi Zak…

Drizzt nu înțelegea în totalitate ce vroia să-i spună maestrul armurier, dar intui că e ceva foarte important. Trase aer în piept, apoi aruncă în sus cele zece monede. Cinci de pe una cinci de pe cealaltă, toate deodată. Primele două le prinsese fără nici o problemă, dar restul nu se liniaseră perfect pentru a fi prinse.

Drizzt explodă în mișcări de interceptare, rotiri și răsuciri, aplecări și întinderi, mișcările iuți ale mâinilor le făceau aproape invizibile. Apoi se crispă dintr-o dată oprindu-se brusc în fața lui Zak. Mâinile îi erau închise în pumnii, cu un zâmbet prostesc întinse mâinile deschise cu toate cele zece monezi.

Zak și matroana Malice schimbară priviri cu subînțelesuri, nici unui anu-i venea să creadă… posibilitățile ce se deschideau printr-un asemenea talent.

Lui Zak îi scăpă un icnet de uimire în surdină. Lui, maestrului armurier, îi trebuiseră zeci de încercări până când stăpânise exercițiul cu zece monede. Se apropie de matroană.

„Dexteritate manuală” se repetă pentru a treia oară, „iar eu am rămas fără monezi.”

„Într-adevăr se mișcă remarcabil” răspunse matroana impresionată ea însăși. „Un asemenea talent manual ar fi păcat să se piardă, talent cât carul” o privi triumfător. Matroan Malice zâmbi subțire scuturând neîncrezător din cap. Ea ar fi vrut să pășească pe urmele lui Nalfein devenind vrăjitor al clanului, dar cu jocul lui, încăpățânatul de armurier îi schimbaseră părerea. „Foarte bine Zak” concise ea, „ar fi păcat să se piardă, secundul va fi spadasin, undeva în viitor îi prevăd o poziție de seamă, poate chiar pe aceea de armurier șef al clanului”. Zâmbetul lui Zak pierise simțind aluzia la poziția pe care acum el o ocupa.

„De la un asemenea talent” continuă sec matroana la adresa armurierului, „nici nu mă aștept la mai puțin!”

Rizzen, prezentul soț și director al familiei, de față și el la întrunirea familiei, se foi jenat. Toată lumea știa pe ascunselea, până la ultimul sclav, că Drizt nu era vlăstarul lui.

*

„Ce avem aici. Trei camere?” îl întrebă Drizzt pe Zak de cum intrară în marea sala de antrenamente din colțul cel mai sudic al complexului Do’Urden. Lămpi sferice conținând focuri invocate magic, multicolore, erau puse la intervale regulate dea-lungul înalților pereți ai sălii și o umpleau cu lumină slabă, relaxantă pentru ochiul unui drov. Sala de antrenamente avea trei uși: una către est, care ducea către o cameră exterioară, care se deschidea către un balcon al casei; o altă ușa vizavi de Drizzt, pe peretele sudic, care ducea către o ultimă cameră săpată în interiorul peretelui; și ultima ușă, cea pe care intraseră de pe coridorul central. Drizzt își dădu seama că nu va circula prea mult pe ultima ușă după numărul mare de încuietori ce le închise Zak în urma lor.

„O singură cameră” îl corectă Zak.

„Dar văd încă două uși” interpelă Drizzt arătând celelalte uși. „Fără încuietori”

„Aa, au și alea lacăt” îl corecta din nou Zak, „doar că încuietorile lor nu sunt vizibile proștilor, ori celor cu dorința de a fi tăiați în bucăți” Drizzt își dădu seama de subînțelesul afirmației. „Ușa aceea” Zak îi arătă ușa sudică, este ușa către camera mea. Nu ai vrea să fi prins umblând pe acolo. Cealaltă duce către sala de strategii de luptă și e folosită numai pe timp de război, acolo se pun la cale tacticile familiei în caz de asediu. Dacă ai să-mi dovedești că meriți s-ar putea să îți permit intrarea acolo alături de mine. Acea zi e ani grei de antrenament depărtare, așa că doar acestă încăpere va fi…” Zak îi arătă întreaga încăpere cu un gest larg, teatral „noua ta casă”.

Drizzt măsură încăperea, în lung și-n lat. Nu era prea încântat. Sperase că acest tip de educație „închisă” rămăsese în urmă odată cu vremurile în care fusese paj. Iar acest nou peisaj îi amintea foarte mult de dureroasele tratamente de care avuse parte închis în capela familiei alături de educatoarea Vierna. Iar acestă încăpere nici nu era la fel de largă pe cât era capela, un spațiu închis care nu prea era pe placul unui spirit liber cum era Drizzt. Următoarea lui întrebare părea să fie mai mult un mârâit nemulțumit.

„Unde voi dormi?”

„În noua ta casă”, îi răspunse Zak pedant.

„Unde voi mânca?”

„În noua ta casă”

Ochii lui Drizzt se subțiaseră iar fața i se aprinse, căldura emanată de fața acestuia era clar vizibilă. „Unde o să…” încercă el îndărătnic, determinat să găsească un punct slab în logica maestrului armurier.

„În noua ta casă” îl întrerupse Zak, cu aceeași voce măsurată. Drizzt se proțăpi în fața lui și-și încrucișă brațele pe piept. „E o logică făcută fără cap” mormăii nemulțumit de prospectul ce i se punea în față.

„Pune-i tu cap dacă nu-ți convine” îi răspunse Zak pe același ton.

„La ce mai m-ai luat? Eram bine mersi și înainte. Protecția mamei -” dar Zak îl întrerupse cu o corecție vitală „De azi înainte singurul fel în care ți-e permis să vorbești despre ea e ‘matroana Malice’”

„Mai luat de sub protecția mamei…”

Întreruperea venise de data acesta nu sub forma cuvintelor, ci a unui pumn sub bărbie.

Drizzt se trezi abia după vreo douăzeci de minute.

„Prima lecție” îi explică Zak stând lejer sprijinit de perete la câțiva metri distanță. E spre binele tău. Te vei adresa ei, și vei vorbi despre ea numai cu formula de ‘matroană Malice’!”

Drizzt se răsuci pe-o parte dar nu reuși să se ridice-n cot pentru că mișcare îi făcu capul să-i vâjâie. Dintr-o salt Zak îl apucă de umăr și-l ajută să se ridice. „Nu-i la fel de ușor ca prinsul monedelor, este?”

„Ce?”

„Să parezi o lovitură”

„Care lovitură” întrebă el sfidător

„Faci pe nisnaiu, copil prost și încăpățânat”

„Copil secund, al familiei, și nobil!” îl corectă Drizzt, cu mâinile în poziție de apărare. Zak se răsuci în lateral asemenea unei pisici gata de atac, dar îi vorbi cu o voce extrem de calmă „te pomeni că mai vrei!?”

„Secunzi pot să… nu încerce, anumite exprimări… regretabile”… concise împăciuitor Drizzt.

Zak scutură din cap fără să fie convins că Drizzt înțelesese cât de precară era poziție în care se afla. Antrenarea acestuia s-ar putea să fie mai complicată decât anticipase.

„Timpul pe care-l vei petrece aici poate fi plăcut ori dureros, depinde de tine” îi spuse conducându-l înspre o cortină coborâtă ce acoperea pereții încăperii. „ Pentru o viață bună va trebui să înveți să-ți controlezi… limba, în primul rând”, cu o tragere bruscă de cortină Zak descoperii un dulap acoperit. Drizzt putea acum să admire o colecție de arme de cea mai înaltă calitate atât la aspect cât și ascuțiș. Puțini drovi au avut plăcerea să admire asemenea arme și să le supraviețuiască. Sulițe de diferite mărimi, săbii, iatagane, securi, ciocane de război, arcuri, arbalete, cuțite și multe alte felurile de arme folosibile pe câmpul de bătălie născocite în ideea de supraviețuire cu orice preț atât pe câmpul de luptă cât și pe alei dosnice, strâmte.

„Încearc-o pe fiecare” îi zise Zak. „nu te grăbi. Vezi care dintre ele îți place cel mai mult s-o mânuiești, vezi care te ascultă cel mai bine. Oricum, când vei ieși de pe mâna mea vei ști să le mânuiești pe fiecare și pe oricare dintre acestea te vei putea baza ca pe cel mai de încredere aliat”

Cu ochii larg deschiși de plăcere Drizzt inspectă armele. Schimba pe una cu alta, le combina, scuturând, înțepând și tăind aerul, probând-o pe fiecare. Prima impresie pe care și-o făcuse despre viitorul său în acestă încăpere, se schimba radical căci în întreaga lui existență, șaisprezece ani, inamicul lui numărul unu, fusese de fapt plictiseala. Acum Drizzt avea să se înarmeze pentru a înfrunta acest inamic.

Zak se opri o clipă, în ușă, pentru a privi înapoi la tânărul student. Drizzt luase de pe stativ o halebardă imensă pe care o rotise în aer, dar din cauză că era de două ori greutatea pe care s-o poată controla acesta nu reuși decât s-o împlânte în pământ, aproape tăindu-se pe sine.

Armurierul chicoti în surdină, dar zâmbetul lui nu făcu decât să-i aducă aminte de realitatea educației pe care trebuia s-o dea acestui tânăr elev; antrenamentul era același pe care la dat la mii de drovi înaintea lui, antrenament de războinic, antrenament care trebuia să-l pregătească pentru viața reală în cavernă și în înșelătoarea viață din Academie. Acesta era viață în Menzoberenzan. Dacă voiai să trăiești trebuia să înveți ucizi rapid, fără remușcari.

Cât de mult ajunge să te schimbe această lume subterană, de ceea ce ești la naștere, prin durere, frică, ființa inocentă e reprogramată într-o armă diabolică rece, gândi Zak. Cât de întunecată părea acestă lumea de natura liberă a acestui nou elev, cât de amuzantă i se părea mânuirea armelor, aceleași mișcări, aceleași obiecte cu care azi se juca, curând vor fi folosite pentru a străpunge trupul inamicilor, la acest gând pe Zaknafein îl trecură fiori reci. El avea misiunea de al transforma într-un asasin, pentru că asta însemna sa fi un drov. Un drum al pierzaniei pe care nici el nu reușise să-i reziste în decursul sutelor de ani cât a trăit. Zak își plecă abătut ochii de la pasionatul luptător ce-și vântura armele într-o joacă inocentă, specifică tinerilor. Ieșise și închise ușa după el.

„Vei fi tu oare cel care va reuși, Drizzt Do’Urden?” își continuă el frământarea mentală în timp ce se întindea pe pat. „Ce te va face diferit? Ce-ți va modela mai bine pașii în viață, sângele ce l-ai moștenit de la mine, ori învățătura ce-ai primit-o de la moaș-ta?” Zak ș-acoperi ochii obosit, cântărind posibilitățile și caracterul proaspătului său ucenic. Drizzt era diferit față de ucenicii care i-au mai călcat pragul dar nu știa dacă asta era o trăsătură genetică suficient de puternică să contrabalanseze programările Viernei.

După o vreme adormi. Dar somnul nu-i aduse liniștea de care avea nevoie. Îl tachina un vis ce i se tot repeta, o amintire adânc întipărită în memorie. Țipetele copiilor de nobili ai familiei DeVir aflați în agonia morții, vieți suprimate prin chinuri de soldații clanului Do’Urden, soldați pe care el însuși îi antrenase.

„Cu el va fi altfel!” țipă Zak trezindu-se din coșmar. Își șterse transpirația rece de pe față. „El va reuși!”. Zak trebuia să creadă în el, altfel…

Capitolul 7 Secrete periculoase

„Numai atâta? Ești sigur că vrei să avansezi, ori doar te prefaci?” , Masonj îl întrebă cu o voce voit caustică. Răspunsul lui Alton fu o privire urâtă.

„Nervii porți să-i trimiți la dracu, unde ți-e și puterea, Desfiguratule” îl apostrofă Masoj nefăcând greșeala de a-l privi direct în față, dar punând accent pe numele însușit prin viclenia sa de Alton DeVir. Deși nu era un maestru Alton absolvise „prin vechime” școala de Vrăjitorie și deci, era un cunoscător avansat într-ale vrăjitoriei și nu era bine să-i atragi mânia asupra ta. „Nu din cauza mea nu-ți iese vraja. Eu doar am întrebat. La vraja asta, ai numai rezultatele sunt mediocre!”

„De mai bine de zece ani ești student al vrăjilor și magiei negre…” începu Alton, „și încă ți-e teamă să experimentezi cu magia neagră, alături de un maestru al Școlii de vrăjitorii”

„Nu mi-ar fi teamă dac-aș avea alăturea un maestru adevărat” șușoti Masoj în barbă.

Alton se făcu că nu l-a auzit, în șaisprezece ani de când se cunoșteau învățase să ignore limba ascuțită a acestui nobil al familiei Hun’ett. Avea nevoie de acesta, el era singura lui legătură cu lumea exterioară Academiei. Pentru a supraviețui, orice drov avea protecția și ajutorul membrilor unui întreg clan, iar el înafara propriilor abilități, nu-l avea decât pe Masonj.

Intrară în camera celui mai dosit și întunecate colțișor al complexului de patru camere locuit acum de Alton. O singură lumânare ardea aici iar nevrednica și pâlpâitoare lumină nu reușea să diferențieze culorile mulțimii de covoare și draperii ce acopereau pereții întunecați. Piatra neagră a pereților absorbea ultima urmă vizuală pierzând delimitarea pietrei în întunericul nepătruns.

Alton se așeză frustrat, pe un taburet, în spatele unei mici mese circulare. De pe raft scoase o carte mare și grea și o așeză pe masă în fața lui.

„E o vrajă periculoasă pentru cineva care nu e cleric, nu cred că-i bine s-o incantăm.” Protestă Masonj în surdină, de dincolo de masă. „Vrăjitorii sunt maeștrii dimensiunilor mentale, morții sunt domeniul exclusiv al clericilor”

Alton privi împrejur cu prefăcută curiozitate, apoi își întoarse fața la Masoj, lumina chioară pâlpâind aiurea îi desena forme de umbre grotești din fața încruntată a maestrului. „Nu am nici un cleric la dispoziția mea” se explică sarcastic Desfiguratul. „Ai prefera să încerc din nou dimensiunile Infernului și să chem, de data asta, o altă entitate?”

Masoj se retrase pe scaunul său și-și scutură capul negativ expunându-și emfatic dezamăgirea. Alton avea dreptate. Acum un an, el și Desfiguratul încercaseră să obțină răspunsuri la întrebările lor invocând o ființă cât se poate de pipernicită a infernului. Le răspunse un drăcușor al dimensiunilor înghețate. Năstrușnicul, de cum apăruse înghețase bocnă toată încăperea de ajunsese să fie beznă complet în spectrul caloric și distrusese echipament alchimic cât să faci fericită și o maică matroană. Și dacă Masoj n-ar fi chemat pantera lui magică din planurile astrale pentru a distrage drăcușorul, nici el nici Alton n-ar fi scăpat cu viață din acea încăpere.

„Foarte bine” își dădu acordul Masoj cu brațele încrucișate peste piept, neconvins de argumentația lui Alton. „Cheamă-ți spiritul și află răspunsurile”

Alton remarcase fiorul involuntar strecurat printre faldurile robei vrăjitorești. Se holbă cu subînțeles la acesta apoi reveni la pregătirile de convocare.

Cu cât Alton se apropia mai mult de capătul invocației, cu atât mâna lui Masoj se apropia de figurina ce-o avea în buzunar, pantera de onix negru pe care și-o însușise în ziua când Alton își însușise identitatea adevăratului Desfigurat. Micuța statuetă fusese impregnată cu o puternică magie invocațională cu ajutorul căreia proprietarul ei putea să cheme în ajutor, din planul astral, o splendidă și obedientă panteră neagră. Masoj folosea rar pantera pentru că nu cunoștea subtilitățile invocației cu care chema felina din dimensiunea astrală. „Numai la nevoie” își repetă în surdină regula pe care și-o autoimpuse strângând cu putere statueta în mână. Oare de ce astfel de situații periculoase i se întâmplau, repetat, numai când se află în compania lui Alton, se întrebă cu lehamite ucenicul.

Cu toate că se comportase ca și cum chestiunea nu-l afecta, Alton împărtășea temerile ucenicului. Deși spiritele celor morți nu erau atât de destructive precum locuitorii dimensiunilor infernale, acestea adeseori erau cel puțin la fel de monstruoase, iar mesajele erau greu de înțeles, fiind smulse spiritelor aflate în chinurile terorii veșnice.

Cu toate acestea Alton vroia să afle răspunsul la întrebarea sa. Mai bine de zece ani încercase să afle această informație folosind toate tertipurile clasice pe care le avea la dispoziție, trase de limbă elevi, profesori și maeștri și pe orișicine putuse contacta ca profesor al Academiei, pentru detalii despre căderea clanului DeVir. Mulți știau zvonuri ale fatidicei nopți, unii chiar puteau a ști detalii ale tacticilor utilizate în bătăliile utilizate în încleștare, de către clanul învingător… Dar, niciunul nu a îndrăznit să emită o iotă despre numele acesteia. În Menzoberenzan, nimeni nu îndrăznea să aducă cea mai mică aluzie care ar fi putut fi interpretată ca o acuzație, chiar dacă era o informație cunoscută de toată lumea, fără a avea dovezi de netăgăduit, dovezi care ar putea obliga la acțiune consiliul clanurilor conducătoare împotriva celui acuzat. Dacă un clan rata un atac împotriva unui alt clan și identitatea acestuia era descoperită, mânia întregului consiliu cădea asupra acestuia cu o etalare de putere voit exagerată, iar clanul era exterminat fără milă. Dar în cazul unui atac reușit, de felul celui în care clanul DeVir fusese eliminat, un acuzator ajungea de partea nedorită a unui bici cu capuri de șarpe și a unei execuții sumare.

Rușinea eșecului, era cea mai dezagreabilă și mortală greșeală într-un oraș drovesc, care înlocuia orice fel de cod de onoare, fiind temeiul justiției drovești.

Acum Alton căuta metode alternative de a-și afla răspunsurile. Prima dată încercase cu un drăcușor al gheții, un rezultat dezastru, dar de data acesta, avea în posesie o metodă garantată, în condiția în care reușea incantația din volumul de vrăji însușit de la un vrăjitor al suprafeței însorite. În societatea drovească numai clericii lui Lloth se conectau cu inter-dimensiunea în care se aflau sufletele celor morți, în schimb la suprafață și vrăjitorii făceau acest lucru. Alton găsise respectiva carte de vrăji în imensa bibliotecă a Școlii de Vrăji și reușise să o traducă îndeajuns, credea el, pentru a face contactul cu un spirit.

Își trecu palmele peste carte, deschizând-o cu grijă unde pusese semn, și citi, rapid, din privire incantația pentru o ultima dată. „Ești gata?” îl întrebă pe Masoj.

„Nu.”

Alton îi ignoră sarcasmul studentului și își puse palmele pe masă și se adâncise în cea mai adâncă transă din câte mai încercase până atunci.

„Fey inad…” Se oprise și tuși și-și curăța glasul pentru a acoperii greșeala făcută. Cu toate că nu examinase vraja, Masoj recunoscu greșeala

„Fey inunad de-min…” și se opri pentru o altă pauză.

„’Tu l-ai Lloth, c-o să ne bage-n pământ pe amândoi” șoptit în barbă Masoj

Ochii lui Alton se lărgiră și se holbau la student. „Asta e traducerea”, scrâșni din dinți. „E limbajul încurcat al vrăjitorului de suprafață!”

„Mormăieli fără noimă” replică Masoj.

„În fața mea e o carte de studiu personal, a unui vrăjitor de la suprafață” spuse emfatic Alton, „un maestru vrăjitor, un arhi-mag” după observațiile orcului care a furat cartea și a vândut-o agenților noștri. Alton își calmă nervi scuturând neîncrezător din cap, apoi se readânci în transă.

„Un netot de orc a fost în stare să fure cartea de la un arhi-mag!?” Masoj interjectă retoric lăsând absurdul afirmației să vorbească de la sine.

„Vrăjitorul fusese mort!” țipă la el Alton. „Cartea e autentică!”

„Și cine a tradus-o?” replică Masoj calm. Alton refuză să mai asculte orice altă argumentație. Ignoră privirea încrezută de pe fața studentului și își reîncepu incantația.

„Fey inunad de-mill de-suI de-kef”

Masoj se strecură afară și încercă să-și repete una din lecții de la orele de vrăjitorie, sperând că accesele lui de râs isteric nu-l vor deranja pe Alton. Nu credea nici pentru o clipă în efortul lui, dar nu vroia să-i strice mormăielile litanice, pentru ca pe urmă să trebuiască să asculte întreaga „vrajă autentică” de la capăt.

După câteva minute, când Masoj auzi icnetul de exaltare a lui Alton „Matroană Ginafae!” își întoarse atenția la evenimentele în desfășurare din încăperea alăturată.

Aici un ghem verde de fum se înălțase deasupra lumânării și începea să prindă formă.

„Matroană Ginafae!” exclamă încă o dată Alton nevenindu-i să creadă că-i reușise vraja. Plutind, în fața lui se afla inconfundabila formă a feței mamei sale moarte.

Spiritul cercetă împrejurimea confuză. „Tu cine ești?” întrebă într-un sfârșit.

„Eu sunt Alton. Alton DeVir, fiul tău”

„Fiu? Repetă spiritul și mai confuz.

„Copilul tău, matroană mamă”

„Nu-mi amintesc să fi avut un copil atât de urât”

„Sunt deghizat” replică rapid Alton, privind pe direcția lui Masoj, așteptându-se la un chicot răutăcios din partea acestuia. Dacă până acum acesta nu ar fi fost încredințat de puterea sa magică acum putea să bage la cap nițel respect, ceea ce și citea de pe fața acestuia. Zâmbind, Alton continuă, e doar o deghizare pentru a mă putea mișca în oraș neștiut și a putea să mă răzbun pe inamicii noștri prin surpriză!

„Ce oraș?”

„Menzoberenzam, bine-nțeles” dar se păru că spiritul tot nu înțelegea unde și despre cine era vorba.

„Ești Ginafae? ” insistă Alton „matroana Ginafae DeVir?” Trăsăturile faciale ale spiritului se contorsionară într-o încruntare concentrată părând să absoarbă întrebarea. „Da, cred ca da”…

„Maica Matroană a clanului DeVir, al patrulea clan în Menzoberenzan ” adăugă și mai exaltat Alton, „preoteasă superioară a zeiței Lloth…”

Mențiunea numelui Zeiței păru să-i readucă mintea la loc. „Of, nu!” Ginafae își reamintise cine era.

„N-ar fi trebuit să mă invoci, urâtul meu fiu!”

„E doar o deghizare” o întrerupse Alton.

„Trebuie să mă reîntorc” continuă Ginafae, privind cu nervozitate împrejur. Trebuie să-mi dai drumul din vrajă”

„Înainte, am nevoie, să-mi răspunzi la niște întrebări, matroană Ginafae”

„Nu-mi mai spune așa!” se sperie spiritul, „nu înțelegi, nu sunt sub protecția Zeiței”

„Am dat de necaz” șopti Masoj fără să fie surprins de încurcătura în care intraseră.

„O singură întrebare!” ceru Alton, refuzând să dea drumul oportunității de a afla numele dușmanilor săi.

„Rapid!” țipă spiritul.

„Vreau să știu numele clanului care a distrus clanul DeVir”

„Clanul, da îmi aduc aminte acum” reflectă Ginafae „îmi aduc aminte acea noapte de coșmar. A fost clanul…”

Cu un pufăit subit, globul de fum se contorsionă brusc, desfigurând trăsăturile matroanei și transformând vorbele acesteia într-un gâłgâit neinteligibil.

Alton se ridica în picioare. „Nu!” țipă acesta, „trebuie să-mi spui! Cine sunt dușmanii mei?”

„Oare voi fi și eu unul dintre aceștia?” Vocea spiritul se schimbase complet, acum era una care emana o concentrare și o putere care-l făcuse să albească pe Alton. Formele spiritului se contorsionară din nou pentru a se transforma în ceva foarte, foarte urât, mai monstruos la vedere chiar decât era el însuși. O hidoșenie fără pereche în lumea materială.

Alton nu era un cleric, binențeles, și nici nu studiase cu de-amânuntul religia drovească mai mult decât se cerea la școală, unui mascul , bazele acesteia, și cu toate acestea, recunoscu creatura din fața lui pentru că era precum în descrieri, o entitate a cărei forme păreau că se scurg într-o continuă topire a unei ceri murdare și dezgustătoare: un ioclol, o slujnică personală a zeiței Lloth.

„Îndrăznești să tulburi chinurile lui Ginafae?” mârâi arătarea.

„Nu am dorit să invoc dimensiunile Infernului” protestă Alton supus „nu am vrut decâț să vorbesc cu”

„Cu Ginafae!” mârâi ioclolul „o preoteasă decăzută a zeiței Lloth. Unde credeai că se află aceasta, mascul prost? Lăfăindu-se în Olimp împreună cu falșii zei ai elfilor de la suprafață?”

„Nu m-am gândit…”

„Te-ai gândit tu vreodată?” bombăni amenințător ioclolul.

„Nu prea” răspunse în surdină Alton, retrăgându-se ușor în colțul cel mai îndepărtat al încaperi.

„Ai îndrăznit să mai invoci aceste dimensiuni…” îl țintui creatura. Zeița Regină a Păianjenilor nu știe de îndurare, mai ales când vine vorba de masculii băgăcioși!” Fața mâloasă a creaturii pufăii bulbucându-se și umflându-se peste limitele fumurii ale globului invocației. Alton auzi sunetele bulbucate și șuierăturile scârboase apropiindu-se și se retrase din calea acestuia prăvălind scăunelul din spatele lui. Arătarea îl forțase cu spatele la perete, doar mâinile le avea feței pentru a se proteja.

Ioclolul se apropie de acesta și deschise o gură imposibil de mare pentru a vomita peste acesta o puzderie de chestii mici și negre dispărând la capăt. Acestea obiecte ricoșară în trupul lui Alton și de peretele din spatele acestuia și se împrăștiară peste tot în încăpere.

Ce să fie, pietre? Se gândi Alton confuz, până când una dintre obiectele acelea îi răspunse scoțând opt picioare pe lateral și începu să se cațere pe roba neagră a vrăjitorului cu față topită, pentru a ajunge la partea expusă a acestuia, gâtul. „Păianjeni!”

Valuri de insecte negre cu opt picioare se repeziră pe sub masă și pe direcția lui Masoj, care se împiedecă, dar nu se opri și răsucindu-se, în grabă mare, se depărtându-se spre capătul cel mai ferit al camerei.

„Nu le omorî” țipă Masoj, să strivești păianjeni e o blasfemie, legea pedepsește…”

„Să le ia naiba de legi și pe clerici odată cu ele” îi țipă înapoi Alton.

Masoj ridică din umeri dându-și acordul disperat și își băgă mâna sub haină pentru a scoate la iveală arbaleta cu care îl ucisese în trecut pe maestrul Desfigurat cu ani în urmă. Cântării eficacitatea acelor mici insecte și săgeata arbaletei lui.

„Eu primul!” le apostrofă în deschis, trase încă o dată din umeri, ridică arbaleta și trase săgeata.

Săgeata masivă traversă dealungul umerilor lui Alton tăind o line subțire în carnea acestuia.

Vrăjitorului nu-i venise să creadă ce se întâmplase, apoi se încruntă la Masoj.

„Aveai una pe umăr” se scoase studentul.

Dar încruntarea lui Alton nu se destinse.

„Nemulțumit?” se proțăpi Masoj. „Nerecunoscătorul de Alton nu a observat că toate insectele sunt pe jumătatea sa de cameră și nici n-a bagăt de seamă că la el trag în continuare.” Masoj și salutând teatral se întoarse și plecă. „Călătorie sprâncenată pe cealaltă lume!” îi aruncă peste umăr. De cum atinse mânerul clanței portalul fumuriu se transformă în imaginea matroanei Ginafae care zâmbea larg, prea larg care scotea o limbă imposibil de lungă și cleioasă și-l linse dealungul feței.

„Alton!” țipă acesta. El se răsuci înapoi și se îndepărtă până în colțul în care părea că acesta nu-l mai putea ajunge cu limba. Îl văzu pe desfigurat aflându-se în mijlocul unei incantații, în timp ce se străduia să-și păstreze concentrarea în timp ce sute de păianjeni continuau să urce flămânde pe roba lui.

„Ai pățit-o. Ești mort” îi expuse Masonj părerea despre situația fără ieșire a acestuia.

Alton se sforța să vocifereze până la capăt ritualul unei noi invocații, ignorând fobia ce-o avea față de insectele târâtoare pentru a executa vraja. În toți anii de studiu n-ar fi crezut pe nimeni dacă i-ar fi spus că va ajunge în situația de față; ar fi râs în față oricui care i-ar fi prezis că el își va face una atât de disperată. Totuși acestă vrajă disperată părea preferabilă morții ce i-o pregătise ioclolul.

Expedie vraja la propriile picioare, un glob de foc!

Cu hainele și parul arse Masonj se strecură afară din încăperea infernală. Următorul fusese Desfiguratul arzând ca o torță. Acesta se aruncase la pământ și se răsucea ca sa stingă flăcările aruncând câte una din rămășițele arzânde ce-i mai spânzurau pe corp.

Privindu-l cum își stinse și ultimele urme flame, Masoj își reaminti de o situație similară din trecut când îi salvase viața, un regret stupid îi traversă ființa.

„Ar fi trebuit să te fi ucis cât era prins în pânza de păianjen.”

La scurtă vreme după ce Masoj se retrase în camera personală la studiile sale, Alton își puse brățara ornamentală care-i arăta statusul de profesor al Academiei și se strecură afară dni complexul școlii de vrăji. Se oprise numai la scările late ce se deschideau de la Școala de lupte înspre centrul orașului Menzoberanzan.

Nici măcar acestă priveliște magnifică a orașului nu reușea să-i schimbe gândurile de la ultimul eșec. De șaisprezece ani renunțase la orice altă ambiție ori rezultat, doar pentru a afla clanul vinovat de distrugerea familiei lui. Șaisprezece ani plini de eșecuri.

Se întrebă cât va mai putea să continue ascuns sub identitatea Desfiguratului, cât timp va mai rezista. Masoj, unicul său… prieten dacă putem să-i spunem așa, de voie de nevoie, amic de peripeții era pe la jumătatea cursurilor. Cum se va descurca el după Masoj se va întoarce acasă în sânul clanului Hun’ett?

„Poate voi continua cu isprăvile mele sute de ani” își zise el „numai pentru a fi ucis de un student disperat, cum a făcut Masoj cu maestrul Desfigurat. E oare posibil ca acel student să-mi ia locul ca Desfigurat?” Alton nu-și putu opri un chicot absurd la idea unui desfigurat nemuritor în școala de vrăjitorie. În ce moment oare își va da seama matroana Academiei de șmecherie? O mie de ani? Zece mii? Ori poate maestrul desfigurat va supraviețui întregului oraș? Să fi un maestru ‘nemuritor’ nu era o idee chiar atât de rea. Mulți drovi ar plăti scump pentru o asemenea onoare.

Alton își ascunse fața sub braț și își alungă aceste gânduri absurde. El nu era un maestru adevărat, iar statusul de maestru fără puterea cuvenită nu-i ofere a nici o satisfacție. Poate că ar fi fost mai bine dacă Masoj l-ar fi ucis acu șaisprezece ani, în acea zi fatidică. Acum Alton era constrâns să traiscă în umbra celui care a fost odată maestrul Desfigurat.

Alton se cutremură la îndelungatul timp ce-l mai avea de trăit constrâns de situație. Abia dacă împlinise șaptezeci de ani, era tinerel după standardele drovești. Idea nu trecuse decât o zecime din viața lui nu prea-i era la îndemână.

„Cât timp voi mai supraviețui?” se întrebă acesta. „cât timp până când maleficul acestei existențe tenebroase îl va distruge?” Alton își întoarse privirea către oraș. „ Mai bine mă omora Desfiguratul” îi scăpa de pe buze. Nu sunt decât Alton drovul clanului inexistent.

Masoj îi schimbase identitatea și viața în ziua în care clanul DeVir dispărea de pe harta orașului, dar în momentul respectiv Alton nu luase în calcul implicațiile și obligațiile pe care și le însușea odată cu titulatura desfiguratului. Menzoberenzanul nu era nimic altceva decât o îngrămădire de clanuri individualiste rivale. Un drov de rând, fugar, și-ar fi putu găsi un clan căruia să i se alăture și de protecția căreia să poată avea parte, dar un nobil în aceeași situație nu ar fi primit nici în ultimul clan al orașului. Era un paria care avea de partea-ai doar vrăjile pe care le învățase, atât și nimic mai mult… până în momentul când înșelătoria sa va fi descoperită. Oare ce pedeapsă îl așteaptă pe cel care ucide un maestru? Masoj comise crima, dar el avea un clan care să-i ia apărarea, Alton nu era decât un nobil fără protecție.

Stătea sprijinit în coate privind cu se înălțau dungile calorice emanate de Narbondel. Minutele deveniseră ore timp în care autocompătimirea și disperarea lui Alton avuseră timp să se preschimbe. Acesta își îndreptase atenția de la orașul în ansamblu către fiecare clan care mai exista în oraș și se întreba oare ce secrete ascunde fiecare. Unul dintre ele ascundea secretul pe care el îl căuta cu atâta înverșunare. Unul dintre acestea exterminase clanul DeVir.

Întyr-un târziu Alton își mai revenise și-și sterse din minte eșecurile nopții trecute, uitării fuseseră aruncați și spiritul matroanei Gianfae și ioclolul. La final își șterse lamentările autocompătimitoare prin care își dorise scurtarea vieții. Șaisprezece ani, decise Alton, nu e o perioadă chiar atât de lungă. Mai avea la dispoziție cel puțin câteva secole din viața sa. Dacă trebuia, Alton își va petrece fiecare minuțel al acesteia căutând răspunsul la întrebarea sa.

„Răzbunare” mârâii cu voce tare simțind nevoia de a-și auzi decizia și a-și reîntării motivația de a mai trăii.

Capitolul opt

Înfrățiți

Zak insistă cu câteva străpungeri spre zonele joase. Drizzt încercă să se retragă rapid din fața acestora pentru a reveni cu contraofensiva sa, dar atacul îl urmă la fiecare pas și fusese astfel obligat să se mențină în parări defensive. Numai cu parțile complet nepericuloase, ale armelor lui, el reușea să se apropie de trupul lui Zak.

Zak se îndoi rapid din genunchi pentru a pătrunde pe sub apărarea lui Drizzt.

Drizzt își roti lamele într-o schemă cruce dar trebui să revină pentru a se feri de contraatacul maestrului armurier. Drizt își dădu seama că fusese păcălit dinadins și se aștepta la contra ce urma în timp ce Zak își schimbă centrul de greutate de pe un piciorul din față pe cel din spate șî șarjă înainte cu amândouă săbii îndreptate către vintrele lui Drizzt.

Drizzt scăpă o înjurătură surdă și își răsuci săbiile încrucișate în jos pentru atac „v” și a para lamele mentorului sau. Dintr-un impuls inconștient, într-o fracțiune de secundă ezită în atac și în timp ce interceptă lamele Drizzdt sări înapoi, încasând o dureroasă lovitură în interiorul coapsei. Frustrat de eșec lovi nervos cu vârful paloșelor în pământ.

Zak se îndreptă din șale, ținând amândouă săbii pregătite în lateral. O sinceră confuzie era pe chipul studentului. „Ar fi trebuit să fi prevăzut mișcarea” îi zise direct mentorul.

„Parările acestea sunt greșite” îi răspunse studentul cu referire la parările învățate de la el.

Așteptând o explicație, Zak își proptii vârful unei săbii în pământ și se sprijini în aceasta. În anii trecuți ar fi răspuns cu lama sabiei, rănind sau chiar ucigând pentru o remarcă atât de idioată. Ridică săbiile la nivelul feței lui Drizzt.

Când Drizzt ieși prin spate din norul de întuneric perpetuu observă poziția gleznelor lui Zak. Atât îi fusese îndeajuns pentru a-și da seama de următorul atac mortal. Zak l-ar fi tăiat pe din două dacă nu s-ar fi aplecat în întuneric, pe sub lamele săbiilor.

Mânia înlocuise confuzia. Când Zak coborî de pe stinghia aflat în fața norului de întuneric învocat magiv prin abilitățile drovești înăscute de către maestrul armurier, Drizzt își lăsă nervii să conducă un nou atac. Se roti într-o piruetă chiar înainte de a se întinde pentru lovitura finală, paloșul ce conducea schema tăie cu grație o linie arcuită, urmat de paloșul secundar care cu o mișcare înșelătoare străpungea direct prin mijlocul respectivei linii…

Zak se feri de prima lovitură și o pară pe cea de-a două, dar Drizzt nu-și terminase combinația. El își mânui lama străpungătoare într-o serie de împungeri dibace, care-l ținuseră pe Zak la distanță forțându-l să se retragă înapoi în norul de întuneric perpetu. Acum cei doi spadasini trebuiau să se bazeze pe un auz ascuțit și pe instinctele formate anterior. Zak reuși să iasă din incredibila presa, dar nici Drizzt nu se lăsă mai prejos lovind chiar și cu picioarele ori de câte ori mișcarea lamelor o îngăduia. O lovitură de picior chiar reușise să treacă de apărarea lui Zak reușind să-i expulzeze aerul din piept cu o lovitură bine plasată în centrul pieptului.

Ieșiseră prin dosul norului întunecat lovind și parând, fiecare avea o vrajă feerică de flacări inofensive care avea rostul doar de a contura silueta adversarului și ai trăda mișcările. Maestrul spadasin simți dezgust față de ura ce-i era întipărită studentului pe față, și realiză că pentru acesta lupta devenise mult mai reală decât ar fi trebuit și calculă că nu prea avea de ales în acestă chestiune, o strategie de ieșire din impas era deocamdată inutilă. Acestă luptă trecuse de la antrenament la o luptă urâtă și cât se poate de reală.

Treptat, Zak reveni la un tempo mai calm, exclusiv defensiv, și îl lasă pe Drizzt să se desfășoare prin explozia de lovituri energetice care la sfârșit vor termina prin a-l epuiza.

Drizzt continuă cu noi și noi atacuri furibunde, fără oprire fără răgaz. Zak îl încurajase de multe ori expunându-și părți care păreau fără apărare, deschideri la care Drizzt reacționa fără preget cu cât e o lovitură de paloș ori picior.

Matroana Malice privea evenimentul nevăzută dintr-un colț retras. Nu putea să nege măsura excepțională a antrenamentului pe care Zak îl turnase în mâinile fiului ei; Drizzt era fizic pregătit pentru o luptă reală.

„Încrucișarea joasă parează atacul, dar ce finalitate are schema?” întrebă Drizzt. „Când mișcarea e terminată, vârfurile lamelor mele sunt în jos, prea jos pentru a continua cu orice formă de atac care să fie eficient, plus că adversarul poate să se retragă din încleștare”

„Dar atacul meu l-ai parat!”

„La ce bun dacă poți continua cu alte noi atacuri” argumentă Drizzt. „Cel mai fericită final la care să te aștepți de la o asemenea schemă e o remiză, o egalizare de poziții”

„Exactamente” îl apostrofă Zak. Neînțelegând confuzia studentului său în acest scenariu.

„Adu-ți aminte de propriile lecții”, ii striga Drizzt „fiecare mișcare trebuie să-ți aducă un avantaj ulterior în luptă; vorbă mare dar se pare că nici tu nu-ți urmezi propriile percepte în acestă parare încrucișată jos”.

„N-ai învățat decât prima parte a lecțiilor pe care ți le-am predat, partea care-ți convine?” îl certă argumentativ Zak „ce-ar fi să te folosești întreaga lecție ori nu te folosi deloc de ea! După câte îmi aduc eu aminte lecția zece: fiecare mișcare trebuie să-ți aducă un avantaj, sau să ia unul adversarului. Încrucișarea joasă parează dublul atac împins jos… dacă adversarul tău a reușit să execute o manevră atât de periculoasă și a reușit să-ți depășească pararea, pe moment, e preferabil să-i iei avantajul câștigat, dirijând situația către una de egalitate”

„Schema acesta e greșită!” repetă încăpățânat Drizzt.

„Hai, înc-o tură” mârâi Zak la el, pentru o nouă rundă, înaintând cu un pas amenințător. Cum Drizzt șovăia, Zak atacă cu vârful sabiei.

Drizzt se lăsă pe genunchi, scoase din teci cele două paloșe și se ridică să contreze în timp ce se întreba dacă acest atac chiar fusese o nouă lecție ori un atac real.

Maestrul spadasin presă insistent, articulând lovitură după lovitură forțându-l pe Drizzt să se retragă în cerc. Drizzt se apără suficient de bine în fată lamei mortale, cu timpul chiar observă în schemele de luptă ale maestrului mișcări pe care le mai încercase, mișcări prin care obliga adversarul la o luptă cu armele la nivel tot mai jos, în felul acesta îl obliga pe Drizzt să aibă mânerele armelor să fie la un nivel mai ridicat decât lama paloșelor.

Drizzt înțelese că Zak vroia să-i demonstreze punctul să ude vedere prin duel mai degrabă decât prin vorbă. Văzând furia de pe fața maestrului Drizzt nu era sigur cât de departe avea să-și ducă acesta demonstrația. Dacă lui Zak îi reușea manevra îl va lovi din nou în coapsă, ori de data asta, îi va străpunge pieptul. Zak atacă pe deasupra și pe dedesubtul lamelor lui Drizzt iar acesta contră corespunzător.

„Dublu atac jos” mârâii maestrul armurier, fandând înainte cu amândouă săbiile.

Drizzt era pregătit pentru acestă mișcare. Execută pararea în-cruce-jos, zâmbind superior pentru că săbiile sale erau acum deasupra săbiilor atacatoare rotindu-le către exterior , apoi conduse rotirea numai cu una dintre săbii pentru a și-o elibera pe cealaltă gândindu-se că va putea para ambele săbii adverse suficient de bine în acestă manieră și să aibă și o mână liberă pentru a para atacul buclucaș, astfel credea Drizzt, va răsturna situația cu mișcarea lui înșelătoare.

De cum Drizzt schimbă mâna, Zak întrevăzu șiretlicul, o manevră pe care intuise ca va vrea să o încerce. Zak coborî vârful uneia dintre săbiile sale, cea mai apropiată de mânerul sabiei lui Drizzt, singura sabie cu care Drizzt se decise să pareze, dar Drizzt voind să mențină o presiune continuă dea-lungul sabiei adverse se dezechilibră. Încercă să se redreseze rapid înainte de a cădea de tot, nu înainte de a se lovi cu dosul mâinii de pământ. Cu toate acestea încă mai credea că Zak era încă prins în magnifică lui capcană și că acum putea să-și închidă stratagema. Făcu un pas înainte recâștigându-și pe deplin echilibrul.

Armurierul se plecă brusc la sol, pe sub lama rotită prin aer de Drizzt, și dintr-o singură mișcare se roti pentru a-l lovi pe Drizzt cu călcâiul în dosul genunchiului, singura locație descoperită. Înainte să-și fi dat seama de ce se petrece Drizzt se regăsi întins pe spate la pământ.

Zak își trase rapid picioarele sub el pentru a le folosi ca să se propulseze din inerția momentului sus. Pe când Drizzt își dase seama ce se petrecuse era deja prea târziu pentru el. Maestrul se afla deasupra lui cu ascuțișul sabiei în grumazul lui înțepându-l pentru o mică boabă de sânge.

„Mai ai de zis ceva?” îl întrebă mârâind Zak.

„Blocajul e greșit”, îi răspunse Drizzt.

Râsul lui Zak izbucni din toată ființa acestuia. Își băgă armele în teacă, se aplecă și-l prinse de mână pe tânărul lui student și-l ridică. Se calmă într-un târziu privind în ochii violacei ai lui Drizzt și-l împinse la o distanța apreciabilă de el pentru a-i studia mișcările. Zak se minuna de ușurința cu care Drizzt reușea să se miște în duel, de felul în care paloșele acestuia păreau a fi extensii ale mâinilor sale. Drizzt se antrena de numai câteva luni și deja stăpânea aproape toate armele ce se afla în arsenalul clanului Do’Urden.

Acele paloșe! Armele pe care singur și le alesese, cu lame ușoare curbate la vârf se potriveau de minune cu stilul de luptă al studentului. Cu acele lame în mână, acest tânăr drov, chiar dacă nu era decât un infant, ar putea să țină la distanță jumătate din membrii spadasini ai Academiei. Un fior rece îi trecu pe spate maestrului la gândul la cât de eficient și perfect asasin va deveni după câțiva ani de antrenament intensiv.

Mai mult decât abilitățile fizice cel făcea pe Drizzt să iasă în evidență în fața maestrului armurier, Zak observase caracterul acestuia, era într-adevăr diferit de caracterul oricărui alt drov; Drizzt avea un aer inocent în interacțiunile sale și îi lipsea spiritul egoist-duplicitar, viclean, răutăcios, trăsături de caracter specifice drovilor. Zak era mândru de ceea ce vedea în Drizzt, îi semăna mai mult decât și-ar fi dorit orice părinte și mai ales împărtășea principii de moralitate la fel de străine, neobișnuite, cum numai el Zaknafein și le mai permitea într-un loc precum Menzoberenzanul.

Drizzt își dăduse și el seama de conexiunea și legătura apropiată pe care o avea cu maestrul său însă nu știa cât de unice erau ideile și principiile pe care ei le împărtășeau într-o lume haină precum era lumea drovilor. Înțelesese că „unchiu’ Zak” era diferit de orice alt drov pe care el îl întâlnise vreodată, cu toate că numărul acestora se limita la membrii familiei sale și pe acei câțiva soldați care formau garda complexului. Zak, era cu mult mai diferit decât Briza, sora cea mai mare a lui Drizzt, ea era foarte devotată, până la orbire misterioasei zeițe a păianjenilor, Lloth. Era și foarte ambițioasă. Cu siguranță Zak era diferit de matroana Malice, mama lui Drizzt care părea că nici nu-l bagă-n seamă decât dacă avea să-i poruncească ceva.

Zak avea capacitatea de a râde, în situațiile care nu-i aduceau nici un beneficiu, chiar și în acele situații care nu produceau durere cuiva. El era primul drov pe care Drizzt îl întâlnise căruia îi era suficient statutul pe care îl avea și nu-și dorea ranguri mai importante. Zak fusese primul drov pe care-l auzise râzând sincer.

„O încercare bună” admise armurierul pentru a-l încuraja pe student.

„Într-o luptă adevărată acum aș fi fost mort” îi răspunse acesta.

„Cu siguranță”, îi zise Zak, „dar de aceea ne antrenăm. Planul tău a fost cu măiestrie ticluit, tempoul perfect. Doar situația nu era potrivită pentru un astfel de contra-atac. Cu toate astea, o încercare faină!”

„Ai prevăzut-o, nu-i așa” îl întrebă Drizzt.

Zak zâmbi și încuviință. „Asta, probabil, pentru că am mai văzut acestă manevră la un alt student!”

„Într-o luptă cu tine?” întrebă Drizzt dezamăgit de faptul că proaspăta lui inventată manevră nu era atât de unică pe cât crezuse.

„Da de unde ” îl replică maestrul făcându-i cu ochiul. „Am văzut contra eșuând din același unghi din care ai fost tu, cu același rezultat! ”

Drizzt se mai lumină și comentă „gândim la fel.”

„Într-adevăr” zise Zak „diferență este în înțelegerea pe care eu am dobândit-o timp de patru sute de ani, în lupte, în timp ce tu ești departe de o asemenea experiență. Crede-mă, nerăbdătorul meu student, pararea încrucișat jos este blocajul corect. ”

„Poate”, conveni Drizzt.

Zak își ascunse zâmbetul. „Când o să găsești un blocaj mai bun, o să-l încercăm, dar până atunci bazează-te pe acest blocaj.”


Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: