De câte ori să-i iert fratelui meu?

17 12 2013

“De câte ori să-i iert fratelui meu…?” e intrebarea care ne frământă pe vreo câțiva dintre noi, ceilalți sufera de o puternică durere-n cot…. care îmbonăveală e pricinuită de atâta căldurică, burtă plină și alte chestii care ne umple fundul…

Cu toții știm raspunsul la întrebarea pusă… de 7 ori câte 7, ori era la puterea a 7-a?! în fine. ceva de genul… Frumoase cuvinte…. pentru timpurile acelea, adekă acu…2000 de ani (cu aproximatie)… Iar dacă noi ne-am comporta după modelul trasat atunci ar însemna că n-am evoluat, că n-am învățat nimic timp de 2000 de ani…

Dar să revin la intrebara initială… decâte ori trebuie să iert fratelui meu.. de fiecar dată firește, de fiecare dată… după ce i-ai tras vreo doua trei… hihihi

Sunt două feluri de iertări.

Unele care nu-s de nici un folos la nimeni si altele care sunt de folos atât capului spart și capului pătrat cât și întregii societăți în sânul careia a bagat draku strâmbe, cine altcineva? Eu??? NU… eu is complet pe deasupra🙂

Întâi să ginim iertările nefolositoare, astea îs:
-iertările facute de teama: “te iert, nu ma’ nu da nene”
-iertările cu care incerci să-l ungi pe ăl de sus în schimbul unor aranjamente reciproc avantajoase, știm noi că te duci la spovedanie… că are popa așa niște vopsea alba de calitate(import china) pentru penele tale negre… cra, cra, cra🙂

apoi mai e :iertare mincinooasă: “iert da nu uit” de parc-ar exista o iertare în care se folosește radiera pentru șters amintirile neplăcute

-mai sunt: iertări făcute sub presiunea gurii societății (acel ce-o sa zică x dacă) ori vezi se uită lumea la tine…

-și cine nu știe de iertări… cu care de obicei lovești… cu cărămida-n piept, pe persoana fizică acre este subsemnatul-făptuitor, să știe tot neamu ce milostiv iaste măria ta…

-e si n-am uitat, cum era sa uit de iertările pe care trebuie să le faci din cauză că… altfel Baba Saveta Bisericoasa, gura satului care dacă nu urmezi toate canoanele și îmbrobodelile bisericești, te spurcă de nu mai iese nici frecat lapte de unicorn, așa că măi domnule zi iute Doamne miluiește si tatal nostru de trei ori că altfel își face hârca un cont pe youtube (și g+) și ne trage o spovedanie de ne scoate de pe net și pe mine și pe tine…

Cele mai rele iertări sunt iertările cu care te minți pe tine însuți: “vai, trebuie s-o fac, că altfel nu-s persoana mai bună”, ori acele iertări în care ai pretenția de la cel de-l miruiești cu infinita ta dragoste de semeni, să facă, ori să nu facă ceva în schimb, adekă iertări și fapte pe care le faci, că să se simtă împăcată domnia ta și nu cel bătut de soartă.

Din când în când omul mai uită că în iertare cel care dă și cel care primește sunt ca aripile pasării, e nevoie de amânduă, iară una din apripi n-o poate condiționa pe celaltă

Dar ca să auzim cum arată iertările adevărate trebuie o țâră de spalare a urechilor înfundate de atâta fudulie, cu… câteva vorbe despre știința pierdută a mărinimiei

Pentru că am zis că iertarea adevartă e cu folos pentru amândouă părți cât și întregii societăți, am să vi-o arăt prin exemple…

Gândiți-vă la lumina soarelui… acesta e spre folosul întregii omeniri(printre altele), chiar și cel mai mare criminal are parte de ea, deși numai el știe câte nemernicii se petrec sub ochii lui…

Iertarea ta nu e întreagă până nu e de folos… ție, lui șî întregii societăți, la fel cum e lumina soarelui pentru toti oamenii, la grămadă, cât și fiecaruia în parte…

Gândiți-vă să urmati exemplul pamântului, cu toții îl calcăm în picioare cu toate astea el iartă si își dă roada sa nepărtinitor.

Cititori rătăcit printre rânduri, căscați urechile, benoclați-vă felinarele și dați-le cu anti-ceață, multe probleme vin din împărțirea fără cap a resurselor, acolo unde unul are în proprietate mai mult decât vezi cu ochiu’, iar altul nici praful de pe tobă…

Da’ să trecem la un exemplu concret și am să fiu cât mai extrem ca exemplul să fie cât mai pe înțelesul oricui… sa luăm un puradel de țigan(uuu rasistule), un copil din alți n-șpe frați, mă-sa stă într-o casă care nu le aparține, de lucrat pământul nici nu poate fi vorba că nu ști cât stai in casa aceea și tot rodul ostenelii din primăvara si vară se prea poate sa-l culeagă altcineva toamna, dar să revenim la copil, ca acesta crește cum cresc copii și învață… a-și dori… să aibă casa lui, familia lui, locul lui de muncă… dar credeți că așa ceva e posibil pentru el??? Sigur! poate în 30-50-100 de ani… și cine are răbdare de a aștepta 50 de ani când anii tinereții sunt anii când ai nevoie de acestea… pentru a avea o nevestică, casă, copii… chestii pe care și le dorește absolut toată lumea… si nu toată lumea are partea la ea pentru că resursele sunt deja împărțit,e iar tu te-ai născut prea târziu, ori în familia care n-are ce-ți lăsa moștenire… Cum ai putea să judeci un suflet de om ca acesta dacă îsi pierde răbdarea și speranța și dă cuiva în cap… pentru că gândirea lui poate fi… amu c-o murit și n-am fost prins, s-a eliberat un loc si pentru mine… cum poți să judeci pe cineva că vrea și el o familie și minimul de confort pentru acesta

Vedeți, dragii mei, cum faptul că noi cei ce avem, mai mult ori mai putin, contribuim la aparitia infractorilor? Cum faptul că noi, nu ne gândim la cel ce n-are, se întoarce împotriva noastră… asta deși toată lumea se naște pe aceși planetă, care nu e părtinitoare, cu nici o ființă ce trăiește de pe spatele ei…

Sigur, lăcomia nu-i o problemă gravă… dacă-ți poți construi un buncăr adânc în pământ, în care nimic nu intră suflare de om, nici bombă, nici vânt radioactiv, nici glas de pasăre … un loc unde poți să ai odihnă… si-ț-ar odihna de veci… Asta e lumea noastră, desi ne considerăm o civilizatie dezvoltată, inteligentă, superioară… și asta e lumea ce-o lăsăm urmașilor noștri.

Dacă nu vrem să sfârșim ca orice imperiu, căzut sub greutatea propriei lăcomii lăsate să conducă, trebuie să mergem la rădăcina acesteia. Iară lăcomia se naște din lipsuri, peste care se adaugă variabile precum ar fi o viată scurtă, din care rezultă nerăbdarea. Astfel ecuația devine :lipsa*(nerăbdarea+disperarea+nepasarea-tuturor-celorlalți)=lacomie=distrugere pentru un alt început… și cu cât lacomia e mai mare și paguba e mai mare… Cu toții suntem implicați și răspunzători de apariția acestor infractori.

Pe lângă problemă oamenilor care greșesc, mai e și problema aroganței noastre, eu n-aș face sub nici o formă așa ceva… de parcă cuiva îi dă de ales sărăntocului… atâta timp cât el urmează regulile și legile societății acesta e condamnat la depresie continuă până la bătrânețe/moarte ori ar putea să nesocotească legile, care l-au îndepartat de orice resursă și să de-a în cap cuiva, în speranța că nu va fi prins, cel pu țin așa există o șansă.

Faptul că noi îl împingem departe de noi pe cel care ne gresește în loc să-l tragem înapoi între noi, să-i pansăm rănile care l-au făcut să ridice mâna, ne face părtași la “creșterea criminalitații”… în loc să-l tragem înapoi din rătăcire… să-l facem din nou om între oameni… îl închidem departe de noi în cuști cu zabrele atât de puternice încât acesta nu va putea face nimic pentru a-și răscumpăra greșeala și a redeveni membru al societății… îl împingem să fie singur, “că așa o să-și dea seama” cum e sa fi fără suportul oamenilor, a caror reguli le-a încalcat, de parcă cineva i-a întins altceva decât oase scociorâte de orice carne, ori nici măcar atâta… Vă-ntreb pe voi… când s-antâmplat ca singuratatea impusă cu forță a adus ceva bun celui umilit în neputință?… Sigur, prin însingurare noi, cică încercăm să “ajutăm” infractorul, să ajungă la concluzia că e mai bine împreună… dar uitam ca orice e forțat pe gâtul cuiva va genera în respectivul exact reacția adversă… Și da, poate unora nu le va place și se vor conforma regulilor de teamă… dar când a fost teama un bun povățuitor omului???… În circumstanțele date tot omul face ce poate, ca să-i fie bine, lui în primul rând, apoi familiei, celor apropiați, iar faptul că tu vrei să-l forțezi să-l convingi că “el a greșit” îl va incredința de faptul că tu ești cel care gresește, pentru că dacă legea ta, ar fi atât de bună, nimeni n-ar fi forțat s-o încalce pentru un dărăbuc de viață…

Ce să facem noi oamenii simpli să oprim răul încă din matcă?… Oare nu umplâd golul, lipsa, lipsa care a cauzat problema? Cum altfel, vă întreb eu pe voi, dragi mei, am putea să-l îndatorăm, pe respectivul, să-și răscumpere greșeala de bună voie?

Mereu și mereu, aceleași greseli, greșeli care nebăgate-n seamă cresc în gravitate…
În loc să stăm a număra de câte ori trebuie să ierți pe cineva, mai bine ne-am uita la propria contribuție la apariția acelor greșeli ȘI… mai bine am învăța din greșeali… din fiecare greșeală… din greșeala fiecarui infractor! Tu cititorule, de câte infracțiuni ai cunoștință și ce ai învățat din acestea? Pe câți alții îi știi învățând din greșelile ce se aud zi de zi la curtea de judecată?

Numărul iertărilor pe care va trebui să le pui pe creștetul infractorilor nu va scădea până când numărul de învățăturilor din greșelile acestora va crește.

Când vezi ziare unde scrie ca “rata criminalității crește” tu fă bine și vezi faptul că acesta a crescut din cauza ca respectiva comunitate nu a învățat nimic, iar judecățile date de judecători n-au fost de folos nimănui, nici părților, nici societății… PEDEPSITUL infractorilor e măsura lipsei de învațare din acele greșeli… care se vor repeta iar și iar si iar până lecția va fi învațată. O societate carte-și pedepsește infractorii și le restricționează dreptul de a se îndrepta nu se poate numi o societate inteligentă,  o societate nu e avansată până nu învață să învețe din greșelile din sânul acesteia…

Înainte de a te obosi, forțându-te să ierti pe cineva, învață că fiecare om s-a nascut cu “capacitatea” de a greși dar și cu aceea de a învăța…

De câte ori trebuie să iert???

Nu iertările trebuiesc numărate ci de câte ori ai fost de ajutor, de câte ori prin existența ta ai aprins stelele de pe cerurile întunecate… pe cerul tău, al aceluia care a greșit și întregii societăți din care faceți parte pentru că pâna la a fi de folos… cum e lumina soarelui, mai e loc…

Să-l privim de Dumnezeu în față, pentru că intrebarea acesta, e intrebarea cu care il intrebi pe Dumnezeu: de câte ori voi simți iertarea ta Doamne?… Pentru restul, va trebui să mă pedepsesc, să mă chinui și să sufăr pentru că refuz sa primesc iubira ta, peste numarul iertarilor mele…

În loc să număram de câte ori trebuie sa iertăm mai mai bine, prieten drag, să număram de câte ori vrem să iubim și să fim iubiți, de câte ori ne vom aducem contributia la clădirea unei lumi mai bune, unde iertarea nu e un instrument de care să mai ai nevoie să-l folosești, iar asta nu devenind tu prostul tuturor, ci devenind lumina la care proștii vin sa se lumineze… draga mea prietenă, iertarea e ca o lanternă. Și te întreb eu… de câte ori trebuie să-ți aprinzi lanterna/lumina pentru cel care are nevoie de lumină…

Dacă chair vrei să numeri ceva(și nu neaparat oi), în loc de iertări, hai mai bine să număram împreună zâmbetele ce le-am pus pe fețele celor care sunt importanți pentru noi. Vrei sa numărăm până adormim? Atuncea hai să numărăm de câte ori re-primim șansa de aduce un zâmbet… pe fata celor care ne stă in putere să îi ajutăm.

Și din când în când, draga mea, hai să ne mai iertăm pe noi înșine pentru neiertările noastre… într-o bravada copilarească, de a artata degetul mijlociu, asprului judecator cu care judecăm… pe alții, pe noi…

P.S.

Să iertăm, e un sentiment frumos, dar nu foarte înalt… el ne arată că am JUDECAT pe cineva și l-am scos VINOVAT…

Dacă cineva ne-a facut un rău, să nu uitam, ca in iertarea noastră, să punem și posibilitatea lui de a se rascumpara, altfel suntem si noi partași

 

De câte ori trebuie să ierți. De câte ori e nevoie. de câte ori ar trebui să iert, de câte ori cât poți plus încă una, dar… să nu ierți numia din cuvinte, degeaba o faci din cuvinte dacă sufletul nu e de aceași părere… te minți pe tine însuți… și acesta e cel mai mare păcat pe care poți să-l faci în fața ta, e ce l mai dureros. de geaba mergi “pe credință”, ori pe “fake it until you make it”, dacă în suflet nu e liniște, N-AI IERTAT, doar te minți că ai făcut-o. Sufletul nu ti-l poți minți, pe cel ce simte nu-l poți aburi, vrăji din cuvinte “sfinte”… cei drept te poți minți că te simți altfel, poți redefini definiția durerii ca fiind altceva decât durerea din suflet, dar nu te poți minți la nesfârșit.


Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: